De aproape două decenii mă urmăreşte o imagine. Cea sugerată, la începutul anilor 2000, prin expresia "limbaj, dialog, limbă, derivate, asociate, etc., de lemn". Bineînţeles, fără pic de discernământ (spun eu), metafora s-a răspândit ca molima. Ea nu deranjează pe nimeni. Cine mai vede dincolo de ea?! Există, am fixat-o în discursuri şi articole, face parte din noi. De aceea ce scriu eu, nu are nicio importanţă. De ce spun aceste lucruri? Fiindcă lemnul este nedreptăţit. Mă
ria sa se exprimă deosebit şi magnific. Plânge, se bucură, ne ceartă şi ne dă căldură, ne adăposteşte, ne învaţă, şi câte şi mai câte. Buciumele şi fluierele străbune nu vă spun nimic? Naiul lui Zamfir e din "lemn"? Dar viorile Stradivarius? Când în toiul unui viscol, lemnul se tânguie, dar vă bucură cu lumină şi căldură, chiar nu-l auziţi? Din lemn este şi leagănul pruncilor. Corăbiile cu ajutorul cărora omenirea a descoperit întreaga planetă erau alcătuite din vorbe? Dar hârtia pe care scrieţi, sau pe care mai există o scrisoare de la iubiţi, copii, sau o fotografie în sepia. Am putea face un inventar al capodoperelor artistice care au ca subiect şi obiect lemnul? Of, l-am uita poate pe Brâncuşi, am uita porţile maramureşene, dar câte n-am uita! Obiectele arhaice: fusul, furca, războiul de ţesut, răbojul, lingura de lemn, resteul. Călimara din care luam sineală acum 50 de ani. Gorunul lui Horea şi teiul luiEminescu. Bisericuţele din lemn. Copacii doborâţi în trunchiul cărora descoperim vremuri apuse şi cruci măiestrite. Răşina lacrimilor de brad sau molid transformată prin vrerea naturii în chihlimbar. Scrinul sau lăzile de zestre ce adăpostesc în ignoranţa noastră ii şi ilicuri, marame. Dar cronicile scrise pe cruci innegrite de vreme si de vremuri? Oare toate acestea nu vorbesc? Cred că ascundem în spatele acestei metafore o frică de noi înşine. Nu ştim, dar nici nu vrem să ştim, ce am fost, ce suntem, şi încotro mergem. Esteticieni, critici de artă, formatori de opinie, politicieni, mass-media, nu aveţi nimic de comentat?
Desigur că ar mai fi de spus multe. Pun punct întrebându-mă şi întrebându-vă totuşi: dar cu lemnul ce-am avut? Şi încă un lucru: despre A. Mateevici şi poezia Limba noastră (despre care am aflat de curând că este imnul surorii Basarabia) pe care o învăţau copiii la şcoală, mai ştim ceva? Ar trebui să ne plecăm cu smerenie şi să ascultăm în tăcere. Copacii, pădurea, florile, frunzele,...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Mi-a plăcut articolul. Foarte frumos!
Da, i-adevărat lemnul nu merită această asociere cu formele 'goale', golite de conţinut..el este atât de cald şi de plin de viaţă!
Am căutat mult o explicaţie a etimologiei acestei expresii şi a motivului pentru care lemnul s-a 'căpătuit' cu nuanţa asta peiorativă.. se pare că am găsit una potrivită (sau plauzibilă :) în cele din urmă..
Lemnul este într-adevăr 'substanţa' naiului lui Zamfir, a viorilor Stradivarius, cel care 'se tânguie' în nopţile reci de iarnă şi cel care ne bucură cu căldură în aceleaşi nopţi..nimic din toate astea nu este însă afectat de faptul că este acelaşi cu materialul din care se fac/se făceau..protezele.
Limbajul de lemn este o proteză, un înlocuitor, un simulacru. ”Este limbajul ideologiei, şi are rolul "protezei" ce se substituie organului viu si îşi pierde orice urmă de conţinut, integrându-se in textura acelei civilizaţii a imaginii si a "înlocuitorilor" care caracterizează lumea actuala.” (după Octavian Soviany, din Revista 22 ).
Aşa că, nobilul lemn şi-a 'câştigat' locul în cadrul acestei expresii tot pentru că a ajutat omul..dar nu a fost capabil să înlocuiască 100% 'viul'..
O altă definiţie foarte frumoasă a limbajului de lemn o puteţi găsi la Andrei Pleşu, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, 1996, p.324-325:
'Se numeşte ”limbaj de lemn” o specie a limbajului din care vorbitorul e absent...'
Alte păreri puteţi vedea şi aici sau aici...
Da..articolul este interesant si sunt sigur ca foarte multi s-au gandit la aceasta metafora. In folclorul nostru in special si in figurile de stil in general exista o foarte mare intelepciune de care, dupa parerea mea, toti romanii ar trebui sa fie mandri.
Razvan are intradevar dreptate in comentariul sau. M-as bucura daca pe acest blog as gasi si alte teme referitoare la literatura si folclorul nostru. Expresii gen: ,,Cum e turcu-i si pistolul'' sau chiar ,,Fa-ma mama ce n-am fost, padurar sau sef de post'' mi se par interesante, cu atat mai mult cu cat un strain, care stie insa foarte bine limba romana, nu le-ar intelege.
Interesante asocieri! Din pacate, acest material atat de bland a fost nedreptatit si compromis de acea sintagma "limbaj de lemn"... se vede ca autorul ei nu a avut de-a face cu frumusetea lemnului, in toate ipostazele lui. V-ati aflat vreodata in padure, dupa ploaie? Parfumul lemnului ud este atat de placut... Apoi, sa ne gandim la mainile care modeleaza lemnul, la sculptori. Ei au un mare privilegiu: acela de a mangaia textura fina a lemnului pe care l-au transformat in opera de arta. Ca sa nu mai vorbesc de culoarea splendida si de irizatiile unice ale fibrei... ei, am fabulat cam mult! Te felicit ca te-ai gandit la asta. Chiar, cum ti-a venit ideea?
Trimiteți un comentariu