vineri, 1 ianuarie 2010

Rochia de concert


aaaZea, aşezată comod la micul ei birou, privea pe fereastră. Începuse din nou sa ningă. Fulgi mari şi leneşi planau spre pamânt. În încercarea de a-şi găsi locul, mai făceau o voluta, apoi se aşterneau liniştiţi. Coana Iarna aşternuse peste adăpostul ciobanescului, o cuşmă cu urechi inegale. Porumbeii din cuşca ridicată în nucul batrân, îşi iţeau pe rând capetele privind la steluţele ce picau din cer. Uguiau într-o ordine parcă îndelung exersatî. Când cel alb, când cel vineţiu, apoi cel gulerat. În cerdacul casei de peste drum, Ionuţ, mezinul familiei, se straduia să'şi lege niste schiuri improvizate. În încapere era linişte şi cald. Mirosea încă a cozonac, coji de portocale şi sărbătoare. În surdină se auzea o piesa muzicală...Cânta ABBA, sau...?, oricum era o muzică plăcută. Zea nu-şi găsea locul. Îşi propusese ceva. Era ultima ei vacanţă ca studentă. Dorea să'şi noteze impresiile acestui ultim concediu în obişnuitul jurnal nelipsit din arsenalul oricărui tânăr. Ezita. Muta pixul dintr-o mână în alta...Se temea să nu strice prin slovele scrise frumuseţea celor trăite...Îţi spuse că ar fi bine mai intâi să rememoreze evenimentele. Despre o vacanţă ce părea la un anumit moment, cel puţin ciudată, dacă nu chiar ratată, dar care s-a dovedit în final a fi fost minunată.
aaaSe mută pe fotoliul de lângă şemineu. Prin glazvand îi făceau complice cu ochii beculeţele din bradul de Crăciun. Încercă să se concenteze...
aaaTotul a început cu pufăitul locomotivei. Trenul opri la peron. În dreptul scării, parcă ar fi avut un semn făcut din timp, o aştepta bunicul. Se imbraţişară şi porniră spre casă. Ningea, era prima ninsoare, aşa că au pornit-o pe jos...Fluturi gingaşi dansau in lumina lampioanelor, apoi se asezau pe palma fierbinte a Zeei...Era minunat. Bunicul îşi scotea din când în când palaria salutând sau raspunzând la saluturi...Se apropiau de casă. În poartă, ca de obicei, îi aştepta bunica. Sau, Doamna 'nvaţătoare, aşa cum îi spuneau toţi locuitorii orăşelului. Bunica, în ciuda vârstei destul de înaintată, era o femeie foarte elegantă şi prezentabilă. Şi avea o anumită distincţie. În întreaga ei ţinută, dar mai ales în priviri. Primea şi acum aproape zilnic scrisori sau vederi de la cei care-i fuseseră cândva învăţăcei şi acuma ajunseseră prin toate colţurile ţării şi nu numai. Zea se aruncă în braţele bunicii. Bunicul le privea cu duioşie şi dragoste. În acest răstimp, în faţa ochilor i se desfăşurau, ca într-un caleidoscop două imagini. Adeseori imaginile se suprapuneau şi identificau. În prima imagine din stânga, era Zea. Iar înapoia ei, ca într-o fotografie în sepia, apărea bunica, aşa cum o cunoscuse cu mulţi ani în urmă. Pe la jumatatea curcubeului nu mai reuşea să facă distincţie între chipuri. În fine, spre sfârşitul arcului, în prim-plan era imaginea de acum a bunicii, iar în plan secund chipul nepoatei. În toate acestea bunicul citea întreaga lui viaţă onestă, cu suişuri şi coborâşuri, dar intuia şi-şi dorea în acelaşi timp ca şi destinul Zeei să fie la fel de curat. a
aaaIntrară în casă. Dezbrăcară paltoanele, Zea se oferi să prepare ea ceaiul. Cei doi se asezară la taclale, dar urmărind-o cu mare atenţie şi nerostită dragoste pe Zea...Bineînteles Zea descoperi platoul de pe colţul mesei, special pregătit cu migală de bunica. Ridică prosopul alb de in şi o năpădi mirosul celor şase clătite pufoase pregătite anume pentru ea. Ştia că două sunt cu dulceaţă de cireşe amare, două cu dulceaţă din fructe de pădure, şi două cu brânza dulce de vacă şi mărar proaspăt. Mereu îşi propunea să ghicească cu ce e umplută prima pe care o va lua. Nu reuşi nici acum.
aaaUrmătoarele zile trecură după ritualul obişnuit. Glume, discuţii incitante, câte o vizita a unui prieten de-al bunicului....Dar, Zea simţea că ceva este în neregulă. Bunicul nu o mai iscodea cu întrebări mesteşugite pentru a afla ce cadou işi doreşte de Craciun. Conveniseră, încă din copilaria nepoatei, un joc. Bunicul o provoca şi iscodea insistent pe Zea, pâna afla ce dar doreste să+i aducă de Moşu'. Apoi, în biroul lui, ticluia cu măiestrie scrisoarea si o ducea la poşta. Şi nu s-a întâmplat niciodată ca Moşu' să nu vină. Acum incepuse să-şi pună întrebîri...Oare a uitat de obiceiuri sau s-a schimbat bunicul?...sau nu mai sunt eu la vârsta la care sa găsesc daruri sub brad?...Ba mai mult, dacă o fi adevarat că Moşu' e demodat_ Aşa citise ea într-o gazetă. Scria acolo ba că e gras, mai şi pufăie câte o pipă, şi umblând pe la foarte mulţi copii, poate răspândi virusuri, bacterii sau mai ştiu eu ce...Şi cică nu poartă nici centura de siguranţă...Iar copiii în loc să lase sub pom morcovi şi ţelină pentru reni, îi pregătesc moşului prăjituri, sau chiar câte o cană cu vin fiert...Tot singură îşi făcea curaj. Astea sunt bazaconii inventate de media. Nu se poate să fi disparut Moşu'. Nici Rudolf, nici Cupid, nici ceilalţi reni şi spiriduşi. Din când în când, o lacrima încerca să i se strecoare printre pleoape.
aaaÎn seara de Ajun au întârziat impodobind bradul, primind colindatori, povestind...Apoi, Zea, putin dezamagita a plecat la culcare...Ba nu, si-a adus aminte. Mai intai a trecut pe la camara, de unde a luat o cutie de carton. Pe fundul ei, peste un strat auriu de nisip fin, se odihneau cativa morcovi si doua-trei teline. Le aseza usor sub cetina frumos mirositoare.
aaaDimineata pe la 9 se trezi. Imbraca halatul peste pijama si se duse la bucatarie sa-i salute pe bunici. Batu politicos la usa si intra. Bunicul statea la o sueta cu bunica si cu o buna prietena, doamna M. si parca toti isi zambeau complice. Isi urara unul altuia cele cuvenite. Bunica ii dadu nepoatei sa bea o gura de apa dintr-un pahar pe fundul caruia odihnea un banut de argint. Zea isi ceru voie sa se retraga. Trecu pe langa sufragerie, dar ezita sa intre...Era aproape sigura ca nu va gasi nimic sub pom...Mai facu doi pasi, si totusi se intoarse...Sub brad, o cutie mare, dreptunghiulara...Se duse la fereastra...Isi propuse sa amane cat mai mult momentul surprizei...Recurse la micile trucuri ale copilariei. Mai intai numara zece autoturisme care trecura pe strada, apoi zece oameni, si ca sa amane si mai mult momentul, zece pasari ce avea sa le zareasca pe geam...Incerca apoi sa rememoreze darurile primite de-a lungul anilor de la Mos. Papusa Barbie, jocurile Lego, trusa de croitorie, cea de brodat, garnitura de mobila de bucatarie, stetoscopul si seringa, cartile de colorat...Mai apoi se "chinui" sa desfaca panglica, legata mereu in acelasi fel, semn ca darul este pentru ea. In sfarsit, cu inima batandu-i, desfacu incet cutia. O punga cu fermoar. Trase fermoarul. Inauntru, o tesatura, sau cam asa ceva..O desfacu...O superba rochita lunga, fina, cu modele si accesorii pe care nu le-ar putea descrie, pe fond de peruzea, cu diverse nuante...Se retrase in dormitor. Imbraca rochita. Se studia in oglinda facand piruete. Prin cap ii treceau o sumedenie de lucruri. Mai intai ii rezona un titlu. "Asta-i rochia albastra". Desi ii parea foarte cunoscut ii era ciuda ca nu are de unde sa-l ia. Oare a citit un roman cu acest titlu? Sau era doar un capitol dintr-o carte? Ori poate un film se numea asa?...Apoi isi aduse aminte de o intamplare din copilarie...Cea cu regina fluturilor, ROGVAIV. Regreta ca bunicul nu aflase inca taina acelei intamplari... Cadoul ii placea teribil. Dar in acelasi timp avea o indoiala. Observa ca rochita, desi ii venea impecabil, nu are tiv...Si, apoi se intreba cu ce ocazie are sa o imbrace?...Poate la licenta. Dar licenta e la vara, si nu stia daca se potriveste o asemenea tinuta, mai ales ca festivitatea va fi dimineata.
Se indrepta totusi spre bucatarie pentru a le multumi bunicilor. Dar se pare ca surprizele nu aveau sa se termine...Doamna M. o mai privi o data din cap pana-n picioare, scoase de nu stiu unde o masina de cusut portabila si trase tivul la rochita. (Zea facu legatura. Doamna era o un iscusit manager la o casa de moda, si ea insasi o meseriasa desavarsita. La vizitele anterioare "intamplatoare", de saptamana trecuta, o masurase aproape exact din ochi.) De aceea acele priviri...
aaaMultumind, Zea pleca. Se hotari cu greu sa impacheteze rochia...Dar, nu avea ce face...O impaturi si vru sa o aseze in cutie...Cand colo, zari un plic...Cam mare ce-i drept...Incepu sa-l studieze...
Mai intai scoase un pliant turistic...Austria...Incepu sa-l rasfoiasca...Viena, Insbruck, Strauss...Prinse sa viseze...Mai scoase ceva din plic. Programul concertului de An Nou. Apoi o scrisoare. De la?..., da, de la bunicu..."Draga Zea, te invitam sa ne insotesti si sa petrecem ultimele zile din an, si pe prima din cel nou, la Viena...vezi ca mai este ceva in plic..." Cu mana tremurandu-i Zea scoase la iveala... trei bilete, Concertul de Anul Nou de la Viena...program,...tinuta obligatorie...Ce a urmat e greu de descris...de aceea nici nu stia daca va reusi sa scrie in jurnal...Cateva zile de vis. S-au plimbat, au fotografiat, au filmat. "Der Steffl, Palatul Schönbrunn, Holfburgul, Praterul...Doar cand au trecut pe langa Hotelul Belvedrere bunicul s-a intristat...Apoi a urmat concertul. Sala impresionanta, cu holurile si foaierele ornate cu vase uriase cu trandafiri rosii si galbeni...Doamne si doamne cu tinute sobre si elegante. Si apoi cum ar putea scrie despre muzica, dirijor si interpretare. Mai ales ca si aici s-a produs o surpriza. Spre final, conform traditiei, toti spectatorii asteptau un bis la "Dunarea Albastra" a lui Johan Strauss. Dar, crainicul, spre uimirea tuturor, anunta altceva. (Aici bunicul ii traduse in soapta Zeei:"...in loc de bisul traditional, orchestra va interpreta un vals nu mai putin celebru. Valurile Dunarii apartinand compozitorului roman Horia Ivanovici. Este o lucrare atat de fascinanta, incat o vreme a fost atribuita lui Johan Strauss fiul...Anul acesta se implinesc 120 de ani de cand piesa a fost pusa pe scena la Expozitia internationala de la Paris..") Urmara aplauzele. Se apropia finalul.
Zea era in continuare nehotarata.. Ar scrie doar despre drumul de intoarcere...O buna parte de-a lungul Dunariii...Si ar fi vrut atunci ca mica lor casuta sa se mute si ea...sa urmeze drumul Dunarii, valurile...Isi mai aminti de ajungerea acasa...Bunicul deschise poarta, isi drese usor glasul si incerca sa fredoneze Marsul lui Radetzki...Incercara sa-si potriveasca pasii cu cei ai bunicii... Zea valsa...Dunarea Albastra...Intra in camera ei si isi zise: Pfff, nu-mi mai zice bunicul povesti, nici nu le mai scrie, acum le regizeaza...
Bunicul, fericit, puse de un ceai...
aaaNehotârarea nepoatei, fu întreruptă de un anunţ făcut la radioul care mergea în surdină. Răsuci uşor butonul..."...Editura...organizează un concurs cu povestiri pentru copii şi tineri. Lucrările se vor trimite...".
Zea se lumină. Se aşeză la computer şi începu să redacteze această povestire...Dar, dupa câteva minute abandonă. Scoase din sertar două coli imaculate. Apoi, bucuroasă se duse la bunicul şi-i ceru stiloul. Cel cu cerneala "bastă, bastă".

miercuri, 24 iunie 2009

APA DE STELE


Tânăra domnişoară tocmai ispravise drumul printre amintiri... Albume, fotografii, scrisori, oracole. Când împinse însă ultimul sertar, din acesta se desprinseră două file, uşor îngălbenite de vreme. Curioasă, se aşeză în fotoliu şi le parcurse. Faţa i se lumină complet. Da, era povestea pe care i-o scrisese cândva bunicul. Şi retrăi acele clipe...

-Draga mea, a venit timpul, aşa cum ţi-am promis, să-ţi spun o poveste. Una deosebită oarecum. Acum, poate doar iţi va plăcea şi te va bucura. Dar, mai târziu te rog să-i pătrunzi tâlcul, şi să o spui mai departe. Copiilor, nepoţilor, trecătorilor, vieţuitoarelor, florilor, vântului, norilor...Să păstrezi şi aceste două coli. Iată povestea.

După- amiază, pe când soarele mai avea de străbătut doar ultima postată din drumul lui diurn, cei trei, într-o căruţă frumos mesteşugită, trasă de un minunat cal alb, se apropiară de cetate. În mijloc, ţinând de hăţuri, bunicul. De o parte si de alta câte o floare. Cei doi nepoţi. Ea, Ileana, cu păr negru peste umeri, faţa de nea si ochi de smarald. El, Cosmin cu păr ceva mai scurt, bălai şi ochi de cicoare. De îmbrăcat erau aproape la fel. În iţari albi de cânepă, şi bluze, tot albe, cu gulere rasfrânte, din in. La mâneci brâuri cu flori roşii si cu intarsuri de negru. Nepotul şi bunicul purtau si câte o cingătoare în aceleasi culori. Pe cap, Cosmin, la fel ca şi bunicul, avea un clop din pai galben, cu trei pene de păun pe dreapta. Ileana, avea o basma roşie, pe care acum o coborâse pe umeri. Iar în picioare toţi trei aveau botfori scurţi si lucitori, negri ca smoala.
Ajunşi la cetate bunicul ceru voie de găzduire peste noapte. Străjerii, fără prea mare tragere de inimă, le îngăduiră să poposească. Cei trei cercetară curtea şi traseră sub un nuc. Ce-i drept gros în trunchi, dar cu ramuri nesănătoase şi cu frunze rare. De altfel, în curând băgară de seamă că şi alte lucruri parca nu erau în firea lor. Trecătorii cătau cu privirea doar în jos. Albinele zburau lenevite şi fără zumzet. Păsările nu aveau tril. Lacul din preajma era năpădit de pânze verzi şi groase. Plantele erau ofilite ca-n prag de brumar. Lumina soarelui era parcă pâclită de geamuri negre. Vitele se întorceau de la păşune cu ugerele secate...Mare tristeţe. Pruncii în loc să zburde şi să se hârjoneascş, zăceau ici-colo fară vlagă.
Bunicul lăsă calul liber. Apoi luă din căruţă o cerga şi o intinse sub nuc. Şi din nou privirile lor curioase prinseră a cerceta împrejurimile acelea atât de ciudate. Bunicul zâmbi, parcă la un gând numai de el ştiut. Apoi scoase de la brâu vechea lui trişcă meşterită din lemn de paltin. Şi începu să horească. Copiii îl priveau cu candoare şi din când în când însoteau sunetele izvorâte din trişcă cu ale lor voci calde. Locuitorii din preajmă îi iscodeau acum cu oarecare nelinişte şi mirare. Ba şi păsările incepuseră să se adune pe ramurile nucului şi să cerceteze curioase. Simţeau cu toţii, şi oameni, şi păsări şi dobitoace, că se va întâmpla ceva. Nu ştiau ce, şi de aceea parcă febra creştea mereu....
Acum, soarele cu faţa lui palidă, se pregătea să se ascundă temător după coama dealului. Bunicul luă din căruţă urciorul şi turnându-şi pe rând apă se spălară. Apoi, aşternură pe ştergura albă bucatele de cină. Mulţumiră în tăcere Celui de Sus si cinară. După care, bunicul pregăti locul pentru odihnă. Aşeza pe cergă lângă trunchiul bătrânului nuc o perină strajuită de doi puişori la fel de pufoşi si primitori. Nu uită bătrânul nici de cal. Îl mângâie prieteneşte pe grumaz şi-i puse pe spinare o patură prinsă pe dedesubt în cingători. Apoi, toţi trei se aşezară în genunchi şi-şi spuseră rugaciunea. Se întinsera pe cergă, bunicul având de-a stânga si de-a drepta cele doua odoare. Copiii atinseră cu duioşie obrajii vremuiţi ai bătrânului, încălziră cu privirea lor limpede sufletul şi inima bătrânului şi-i, adresară ancestrala şi nemuritoarea rugăminte:
-Bunicule, dar povestea...!!!??
Bunicul zâmbi şăgalnic, se sfătui în taină cu un gând numai de el ştiut şi începu...O poveste venită din negura timpului, dar veşnic nouă. Cu crai şi şmpăraţi, prinţi şi domniţe, zmei şi pajure, oameni şi dobitoace, gâze şi flori, ape învolburate, comori şi primejdii, înţelepţi şi vrăjitori, apă-vie şi apă- moartă, iarbă-de-leac, şi câte şi mai câte.
Povestea răzbatea acum în liniştea nopţii. Şi, în timp ce copiii erau prinşi tot mai adânc in braţele dulci ale somnului, lumea cetăţii se anima. Dar era o animaţie sfielnică, temătoare şi nedesluşită. Erau vorbe parcă ştiute cândva, dar alungate acum din minţile lor de cine ce ştie ce duh rău. Mai ales că acum vorbea bunicul despre Sancta Diana, Drăgaica, Sânziene... Cu toţii, şi oameni şi dobitoace, şi flori şi gâze ascultau în tăcere spusele bătrânului. De la marginea pădurii începuseră să se apropie ochii de fosfor ai animalelor. Făcură roată în jurul culcuşului celor trei şi ascultau în tăcere. Sosi şi iepuraşul şi se aseză liniştit lânga lup. În dreapta vulpii poposi un păun înfoiat. Veveriţa se cocoţă pe spinarea lui Moş-Martin. Două ghemuri de ace se rostogoliră până la picioarele copiilor. Din clopotniţă vegheau lanternele unor zburătoare de noapte. De emoţie cioporul de lilieci atârna cu capul în...sus. Licuricii aprinseră ghirlande luminoase în ramuri. Luna şi stelele alunecară pe frânghii nevăzute apropiindu-se... Ce să mai spun de oameni. Tineri şi vârstnici, feciori şi domnişoare, betegi şi voinici, trăiau în linişte taina şi vraja basmului. Şi parcă aşteptau cu toţii ceva. Dar nimeni nu putea şti ce anume...
În curând se lăsă liniştea. Bătrânul aţipi şi el...
Dar oamenii, cuprinşi de aceeaşi mare nedumerire, rămaseră în preajmă, iscodindu-se unii pe alţii...Şi nu va mai trece mult până taina acelei zile şi nopţi se va risipi...

Devreme în zori, bunicul se trezi. Cu grijă, ca să nu-i deranjeze pe prunci, se încălţă. Apoi, urmărit de ochii iscoditori ai locuitorilor se indreptă spre poiana de la poalele culmii. Strânse cu migală şi aduna în mijlocul poienii o gramadă de vreascuri şi ramuri uscate. Apoi, scoase de la chimir cremenea şi le dădu foc. Tocmai atunci se apropiau şi copiii. Bunicul le spuse ceva. Era prea departe ca să se audă, dar mulţimea se lămuri curând. După ce bunicul termină de vorbit, cei trei săvârşira un ritual care avea să-i dezmeticească complet pe toţi privitorii. Mai intâi culeseră broboane de Apa de Stele de pe micuţele si plăpândele flori galbene şi-şi umeziră ochii şi obrajii. Apoi micuţii porniră în fugă si dădură ocol poienii. Şi deodata poiana deveni un uriaş covor galben. Acuma se apucară toti trei de împletit. Coroniţe şi cruci din toate florile, dar mai ales din cele galbene. Bunicul împleti şi o coroana mai mare. Avea sa o pună mai târziu la grumazul armasarului. Porniră apoi să împartă împletiturile sfinţite cu Apa de Stele şi prin nevinovaţia celor doi prunci. Fetelor şi nevestelor le dădeau coroniţe iar feciorilor si gospodarilor cruci. Atârnau coroniţe şi la porţi şi în coarnele vitelor. O bună parte o aruncară pe case....Şi atuncea se infăptui minunea. Cetatea redeveni ceea ce a fost cândva. Plină de zumzet, de râsete şi de voie bună. Iar totul în jur era acum ca o gradina fermecata...

Bunicul tocmai se pregătea de plecare, când se vesti sosirea căpeteniei cetăţii. Şi, în scurt timp aceasta veni. Calare pe un roib focos şi flancat de doi oşteni călare şi ei. În urmă alerga în oarecare devălmăşie fanfara ale cşrei alămuri şi tobe nu mai scoseseră de mult sunete...
Căpetenia se apropie de cei trei şi se adresă bunicului:
Oameni buni, oricine şi de oriunde aţi fi vă multumesc pentru că aţi mântuit cetatea. Eu vă rog să rămâneţi aici. O să vă ofer averi şi dregătorii, iar pe cei doi prunci o să-i înnobilez.
Bunicul ascultă cu toată cuviinţa cele spuse şi ceru voie să spună şi el câteva vorbe.
-Boierule, gospodarilor!
Nu am nevoie de averi şi dregătorii, şi aş rămâne cu drag în preajma voastra. Însă tare mă tem că mai sunt cetăţi bolnave. De aceeaşi boală pe care aţi avut-o şi voi. Nu ştiu prin ce întamplare sau împrejurare neprielnică aţi uitat poveştile. Bunicii nu le-au mai tăinuit la urechea nepoţilor, părinţii la cele ale copiilor. Gospodarii au uitat să vorbească cu dobitoacele când ies la arat sau la cules. Femeile nu mai şuşotesc cu râul când duc hainele la lăut sau pun cânepa la topit. Aţi uitat să vorbiţi cu, dar şi să ascultaţi păsările, gâzele, vieţuitoarele pădurii, vântul, cântecul astrelor.
De asemenea aţi ascuns în cufere ferecate straiele şi obiceiurile moşilor şi strămoşilor. Aţi uitat de Dragobete si de Sânziene, de Mărţişor, şi de Dochia şi de câte altele. Nu mai ştiţi să puneţi nume de flori vitelor şi să împletiţi cordeluţe în coamele cailor. Gospodinele în nopţile lungi de clacă, în loc să povestească se tânguiesc şi jelesc.
Si mai ales, sa aveti mereu in minte vorbele inaintasului nostru de la Hobita. Cand o sa uitam povestile, vom fi morti....de mult!
Zicând acestea, bătrânul şi cei doi nepoţi urcară în căruţă. Porniră domol. În urma lor se auzeau strunele bătrânului viorist al cetăţii.
Pe seara ajunseră la o cumpănă de ape. Departe, în vale, se contura o altă cetate....

luni, 8 iunie 2009

Taina nepoatei Zea!


Lipsit total de inspiraţie şi de chef în raport cu subiectele abordate până acum, încerc altceva. Revin la o preocupare niciodată materializată în scris. O poveste (povestire).


Aşezat comod în compartiment, bunicul îşi consultă ceasul Mai avea cam o ora de mers. Puse ziarul din care citise până acum alături pe banchetă. Privi pe fereastră. Trenul tomai trecea pe lângă un lac tivit pe margini cu irişi. Albi, galbeni, indigo, dar mai ales albaştri. Privind la ei, încet-încet îl cuprinseră amintirile. De fapt amintiri împletite cu vise. Nu avea să mai ştie precis. Totul se iscase în urmă cu aproape 20 de ani. Şi toate erau legate de numele nepoatei lui preferate. Zea. De fapt nu acesta era numele ei. Dar, fiindca avea niste ochi ca peruzeaua, bunicul o dezmierda aşa. Apoi, mai scurt i-a spus Zea. Şi aşa i-a rămas numele.
În acea zi de florar, când Zea împlinea trei anişori, priveau amândoi la răzoarele cu flori aranjate cu grija de bunicul. Zea mângâia cu privirea fiecare floricică. Lalelele, trandafirii, mai apoi bujorii care începusera sa-şi deschida cupolele. Turnă apoi cu grija câteva picături de apă la rădăcina acestora. Bunicul o urmărea cu duioşie şi atenţie şi tare se mai bucura. După un timp se aşezară pe băncuţa de sub teiul cu coroana bogată. Zea, cercetând cu atenţie şi oarecare nelinişte în jur, se adresă bunicului:
-Buni, buni, vleau să te log ceva, da te log mult,...şi-şi îndreptă sclipirile de peruzea spre faţa bunicului. Acesta o privi blând şi o îndemnă să-şi spuna dorinţa.
-Ştii bunicule, eu vleau să faci un lăzol abatu, abatu...
-Adică numai cu flori albastre?
-Nu, nu! Eu vleau abatu, abatu, şi ialba abată, şi funze, şi tulpini, şi codiţe, tot, tot abatu...Bunicul o privi cu multă curiozitate şi o invită la o scurtă plimbare. Se îndreptară spre marginea pădurii. Mai întâi întâlniră nişte dumitriţe, care nu se ştie prin ce minune răzbiseră peste iarnă. Mai apoi se opriră la cicoare. După aceea la florile de nu-ma-uita. Acum ajunseră la marginea lacului. Un covor multiculor de irişi bucura deopotrivă văzduhul şi oglinda apei. De dincolo de lac îşi trimitea miresmele liliacul proaspăt înflorit. Şi încerca bunicul, la fiecare oprire, să-i explice fetiţei, pe înţelesul ei, alcătuirea florilor, şi ce menire au, fiecare în parte, rădăcina, tulpina, frunza şi floarea. Ar fi putut bunicul să-i spună şi despre clorofilă, fotosinteză, polenizare, etc., dar ştia că nu-i timpul potrivit. Zea îl asculta cu multă atenţie, dar nu avea puterea să înţeleagă de ce nu poate fi şi iarba albastră, de ce frunzele nu sunt albastre...
-Bine bunicule, spuse Zea, ridicând spre el privirea inocentă. Dal să ştii, când voi cheşte male fac eu lăzol abatu...
Bunicul o strânse uşor de mânuţă.
Zilele treceau. Zea, în drumul ei zilnic înspre şi dinspre grădiniţă se oprea şi vorbea cu florile din răzor. Când ieşea la joacă iscodea peste tot. Vroia să afle neaparat cum poate face un răzor albastru. Le întrebă pe albinele care vizitau zilnic mii de flori. Acestea se arătară tare mirate , dar nu putură să o ajute. Apoi Zea întrebă la rând florile. Mai ales pe cele albastre. Florile, cu părere de rău, se arătau neştiutoare. Ba, Soreanca se şi bosumflă puţin. Cum, ea şi întreg neamul ei să pălească în faţa albastrului. Nici Şoim cel Tânăr nu putu să o sfătuiască. Nici Corb Întelept...Nici harnicele furnicuţe...Nici ariciul Ghem de Ace...Nimeni, nimeni nu o putea îndruma. Nici măcar Roşu-Trandafir, cel hărăzit de zeiţa Cloris să fie floarea-florilor. În una din zile o trimise chiar pe gărgăriţa Negru-Roşu în lumea largă cu această solie şi cerere de ajutor.
Trecuse mai bine de un an. Zea putea acum să zică râu, răţuşcă, rămurică. Şi, într-un amurg, aproape de miezul lui Cireşar, pe când uda florile din răzor, coborî pe mânerul stropitoarei un fluturaş. Cât un bănuţ de argint. Acesta îi spuse:
-Bună seara Zea! Eu sunt Fulg de Nea, primul sfetnic şi solul reginei fluturilor, ROGVAIV. Noi putem sa-ţi îndeplinim dorinţa. Mâine în zori, Şoim cel Tânăr îţi va aduce o scrisoare. Roagă-l pe bunic să ţi-o citească şi să faceţi întocmai cum scrie acolo. Şi, zicând acestea, fluturaşul îşi luă zborul...
În zori, Zea găsi pe răzor scrisoarea. Bunicul o citi pe îndelete:

Draga noastră Zea,
Noi o să te ajutăm să-ţi îndeplineşti visul. Numără de acum înainte trei răsărituri de soare. Imediat după cel de- al treilea răsărit, răzorul va fi albastru. Şi să aveţi grijă. Bunicul să facă un panou mare pe care să scrie: NU VĂ APROPIAŢI! PĂSTRAŢI LINIŞTEA! Altfel taina se destramă. Iar secretul îl vei afla deocamdată doar tu. Răzorul va rămâne aşa, doar numai puţin după ce soarele se va duce la culcare. De aceea tu, dar numai tu, trebuie să rămâi şi să urmăreşti pe cer steluţa ta. Ştii tu pe care. Fiecare dintre noi are un astru. Când va începe să ilumineze intermitent albastru, să întorci privirea spre flori. O să înţelegi misterul. Iar când vom considera noi necesar, o să-i spunem şi bunicului secretul. Apoi urmau semnăturile:
Regina fluturilor, ROGVAIV, şi, Prim-sfetnic, Fulg de Nea.

Bunicul a facut nu unul, ci două panouri pe care le-a instalat la vedere pe marginea răzorului. Zea a aşezat pe masa de sub tei două căniţe. În prima avea până acum trei monede argintii. Adică de trei ori apusese soarele de când o vizitase sfetnicul reginei. În cea de a doua avea doi bănuţi aurii, semn că soarele a răsărit de două ori. Urma un nou răsărit după care urma să se producă miracolul. Cu aceste gânduri Zea adormi...
A doua zi, devreme în zori, fetiţa şi bunicul, ambii la fel de nerăbdători, aşteptau ca de după turla bisericii să apară primii soli ai soarelui. Şi când cele dintâi raze incendiară turla ieşiră amândoi afară. Se opriră cu oarece sfială lângă panoul zugrăvit cu grijă de bunicul şi-şi opriră privirea pe răzor. Şi tare s-au mai minunat şi bucurat de ceea ce au văzut. Stratul era în întregime albastru. Dar nu un albastru uniform, obositor, ci erau zeci, poate sute de nuanţe. Bleu-ciel, albastru de Voroneţ, albastru de peruzea, alabastru-indigo, albastru-mov, şi câte şi mai câte...Şi tocmai acum explodă şi teiul. Florile lui aurii, ca nişte lumânărele agăţate în bradul de crăciun, răspândeau miresme îmbătătoare. Bunicul ridică privirea spre tei şi zări între ramurile lui funigei de care atârnau mărgeluţe albastre. Apoi, nu ştiu ce legătură tainică făcu, fiindcă toată ziua îl urmări imaginea unui lac, şi a unei flori albastre. (Pe seară, consultându-şi agenda, desluşi sensul acelor imagini). Cireşele şi vişinele îşi muiară şi ele pensula în boia şi îşi înroşeau obrajii. Răzorul unduia uşor în adierea vântului. De pe coasta dinspre apus, vântul purta spre ei arome de iarbă proaspăt cosită. Zburătoarele, vrăjite şi ele de imaginea de basm, se adunara ca un şir de mărgele multicolore pe firele de telegraf. Şoim cel Tânar şi Corb Înţelept cercetau de pe streaşină. Zăganul cerceta din tării. Dincolo de gard începuseră să se oprească trecătorii. Priveau în tăcere şi cu uimire la minunea din faţa lor. Apărură în curând şi aparatele de fotografiat. Bunicul se înarmă şi el cu camera video şi luă zeci şi zeci de imagini, din toate poziţiile. Ba chiar se urcă şi pe casă şi imortaliză şi de acolo evenimentul. Zea zburda pe gazon, revărsânduşi imensa bucurie şi fericire. Pe la prânz aparu şi o echipa de la televiziunea locală pentu a realiza un reportaj. Zea le-a povestit de-a fir a păr cum s-au petrecut lucrurile. Şi uite-asa, într-o agitaţie permanentă, dar în linişte deplină, ziua trecu pe nesimţite. Pe Zea o încercau acum alte emoţii. Se bucura ştiind că va afla taina răzorului, dar era şi puţin tristă. Tristă pentru că minunea se va topi. Răzorul va fi la fel ca înainte. Şi mai privea din când în când spre albastrul cerului cu oarecare îngrijorare. Oare deseara norii nu-i vor ascunde astrul şi taina va rămâne taină? Dar nu se întâmplă nimic neaşteptat. Se lăsa întunericul. Bunicul, ştiind că nu poate rămâne pentru a nu se destrăma vraja, intră în casa. Era o seară caldă de vară. Fetiţa urmărea acum stelele pe cer. Îşi zări în curând şi steluţa ei. Una mică, mică, dar strălucitoare. Bunicul i-a spus că e cea mai mică stea din constelaţia VISELOR. Mai mult, i-a arătat şi pe un atlas frumos colorat, mai multe alte alcătuiri de stele, şi apoi au încercat să le identifice pe cer. Acum astrele îşi urmau căile numai de ele ştiute. Zea recunoscu mai întâi Ursa Mare. Apoi, după cum o învăţa-se bunicul, măsură patru palme spre stânga. La anul avea să măsoare doar patru palme şi trei degeţele. Apoi, tot mai puţin. Îşi recunoscu steaua care începu să pâlpâie. Tot mai des şi mai albastru. Zea, nerăbdătoare, întoarse privirea spre răzor. Şi spectacolul început la răsărit se pregătea de final. Covorul de flori prinse viaţă şi se desfăcu în fragmente. Ici unul, colo două, începură să se înalţe. Încet încet se destrămă întreg covorul. Apoi, din sutele de fragmente, se desprinseră perechi. Şi Zea a înteles întreg misterul. Era o mulţime de fluturi albaştri care ţesuseră cu migală şi măiestrie acea pânză albastră. Cu aripile strâse, desfăcute pe jumătate sau complet, infăşuraseră cu grijă şi pricepere totul, astfel născându-se acea minunăţie. Şi mai ales a priceput că, florile sunt minunate aşa cum au fost făurite de mama natură. Acum, obositi, fluturii se pregăteau să plece spre ţinuturile lor. Erau de mărimi şi nuanţe diferite. Mici ca unghia, dar şi mari cât palma. În înlănţuirea albastră a fluturilor, Zea a tradus, ce-i drept ceva mai târziu, speranţe, visuri, împliniri, realizări. Când păreau să-şi ia definitiv zborul, roiurile de fluturi se întoarseră. Acum pe margini erau străjuiţi de o mulţime de licurici cu lanternele aprinse care porniseră să-i însoţească luminându-le calea. Conduşi de Fulg de Nea se prinsera într-un nou dans. Zea nu ştia ce dans e. Şi nici pe ce muzică îşi potrivesc fluturaşii paşii. Melodia pe care dansau părea a fi deopotriva vals, simfonie, rapsodie şi baladă. Sau poate toate la un loc. Reţinu doar ritmul, un, doi, trei,... un doi trei...La auzul melodiei greierii săriră din iarbă, îşi acordară strunele şi porniră să ţină hangul...La ultimul acord, sfetnicul reginei ROGVAIV, poposi pe umărul lui Zea şi ii spuse:
-La revedere draga mea! Salută-l pe bunic din partea noastra!
Apoi dispărură în noaptea albastră cu toţii. Zea, prinzându-şi lateral tivurile rochiţei de sineală, mai privi o dată la astrul ei şi porni spre dormitor. Un, doi, trei,.. un, doi, trei...
Aici, dulcea reverie a bunicului fu curmată de o voce caldă rostită-n difuzor:
-Trenul rapid XXXX... ajunge peste 10 minute în staţia Cluuuj! Vă dorim şedere plăăcuută!
Bunicul îşi mai permise câteva minute de amintiri. Revăzu cu ochii minţii ce a urmat după episodul răzorului. Evenimentele s-au derulat normal. Fără povârnişiri. Zea creştea şi se dezvolta firesc. Era inteligentă, plină de candoare, altruistă. Îi fermeca pe cei cu care intra în contact. Iubea natura, şi nu şi-a abandonat pasiunea pentru flori. Când avea o clipă de răgaz se apleca peste răzorul cu flori. Iar peste iarna se muta în mica şi cocheta seră amenajată împreună cu bunicul. Odată bunicul i-a adus de la Viena trei trandafiri albaştri....Alteori, în serile calde de vară întârziau îndelung la taifas. Discutau câte şi mai câte. Chiar filozofau... Apoi a venit timpul să meargă la facultate. Şi, neinfluenţată de nimeni, dar spre bucuria bunicului, a ales horticultura. Acuma, bunicul tare bucuros şi mândru, urma să o viziteze. Mâine, scumpa ei nepoată va susţine lucrarea de licenţă. Şi mai mândru era bunicul fiindcă primise o invitie specială. Cu chenar auriu. Semnată chiar de rectorul universităţii şi de decanul facultăţii. Şi-o imagină pe nepoată, îmbrăcată în ţinuta specifică de gală intonând Gaudeamus...
La fel de ocoş era bunicul fiindcă din toamnă Zea avea să lucreze într-un important laborator din oraşul universitar. Şi. în plus, pentru că Zea, urma o altă facultate. Era deja în anul doi la Sociologie. O singură mâhnire avea bunicul. Tare îşi mai dorea să aştearnă pe hârtie povestea răzorului. Dar, fără a cunoaşte misterul nu se încumeta. Iar să o descoase pe Zea, nici nu putea fi vorba. Şi cât se străduise să afle taina. A cercetat pozele şi imaginile de atunci în toate chipurile. Le-a mărit, le-a schimbat tonurile şi culorile, a făcut decupaje. A fost să se documenteze la studioul cinematografic şi la grădina botanică, lea analizat stereoscopic, dar nimic... Desigur că opinii erau multe...Că ar fi irişi pitici, că ar fi nişte flori necunoscute apărute printr-o minune nerepetabilă, că este iluzie optică sau trucaj...Taina rămânea zăvorâtă...Sau nu venise încă timpul ca să o afle şi bunicul.
Cu aceste gânduri se pregăti de coborâre. Se mai privi o dată în oglindă. Şi să vezi minune. Pe nodul de cravată, mereu impecabil apăruse un triunghi argintiu. Când a vrut sa-l îndepărteze, bunicul, auzi o voce:
-Sunt eu, Fulg de Nea bunicule! A sosit timpul să afli taina...Te rog lasă-mă încă puţin acolo. Şi Fulg de Nea îi istorisi bunicului toată povestea. Mai bine zis îi desluşi taina răzorului.
Faţa bunicului se lumină complet. Ieşi pe culoar. Trenul începu să-şi reducă viteza. Acum prin faţa lui treceau feţele celor ce-i aşteptau pe cei dragi. Ca printr-o minune, trenul opri în dreptul a doi ochi de peruzea. Bunicul coborî şi o îmbrăţişă pe nepreţuita nepoată. Fulg de Nea se desprinse de pe cravata bunicului şi descrise deasupra lor un opt imens, Sau, poate un infinit...Apoi se pierdu în zare.

Într-o dimineaţă, pe când Zea se pregătea de plecare, bunicul o rugă să-l asculte câteva minute. Şi bunicul îi povesti despre întâlnirea cu Fulg de Nea. Faţa nepoatei fu inundată de bucurie. Alergă în camera ei şi se întorse cu un plic. Era scrisoarea primită de mult de la ROGVAIV. Bunicul scotoci puţin prin sertar şi scoase la iveala anticul lui stilou. Desfăcu o călimară cu cerneală abată, abată, şi aşternu pe hârtie aceste rânduri....








marți, 21 aprilie 2009

O formatie...tribut!!??

Despre necesitatea scrierii si exprimarii corecte s-au scris mii de tomuri. De aceea poate o sa va intrebati ce mai caut si eu pe acest domeniu. Va asigur ca nu pentru a da lectii. Stiu ca si eu de altfel gresesc. Dar vreau sa subliniez un anumit aspect. Cred ca exista la anumiti ziaristi, artisti, etc., o anumita tendinta de a epata prin modul de exprimare, incat se ajunge la ridicol. Poate ma insel eu. Sau poate cele doua exemple va vor convinge. Primul exemplu se refera la "reinventarea" substantivului mitan. (Daca ma opresc aici stiti ce inseamna?). Nu-i nimic, il gasiti consemnat in DEX ca sv, abreviere neexplicata (probabil substantiv, vechi), ca fiind similar cu repriza. Si nu veti gasi precizari despre gen si implicit forma de plural. Daca am face o asemanare fonetica, am putea accepta pentru plural si mitani, si mitane, dar si mitanuri. Un ziarist, incercand sa-mi raspunda la aceasta intrebare, si fiind evident pus in dificultate, mi-a spus ca nu se foloseste decat la singular. Probabil dupa niste reguli stiute doar de el (ei). Dar daca vreau sa spun ca un meci de hochei se desfasoara in trei...ce? Si atunci pot sa ma intreb la ce foloseste aceasta inovatie? Mai ales ca ziaristii (si in special Ilie Dobre) au a anumita voluptate in faptul de a-l folosi.
O alta inventie. Ii spun asa fiindca probabil se vrea sa fie neologism. Ati auzit de formatie (trupa) tribut? Probabil ca unii da, si cei mai multi nu. Dar daca veti rasfoi presa din zilele acestea o sa va lamuriti. O sa aflati ca interpretul Gazebo si trupa ABBA'99, singura tribut al (sau a?) celebrei formatii suedeze, vor concerta in capitala. Si fiindca nu-mi place sa raman neinformat, am rasfoit din nou dictionarul. Singura asociere fortata cu substantivul tribut, aici devenit alta parte de vorbire, ar fi "concesie spirituala impusa de circumstante". Nu-i asa ca acum totul este limpede? Nu contest faptul ca aceasta ar putea fi o notiune de drept succesoral. Dar tocmai de aceea ar trebui folosita strict in contextul respectiv. Nu ar fi mai simplu si mai clar daca in limbajul comun (nespecific) sa spunem "singura formatie care are dreptul de a interpreta....?
Acestea sunt singurele argumente ce m-au impins pe acest teren alunecos.

luni, 20 aprilie 2009

Taine, taine....


Asemeni multora dintre noi am primit o educatie ateista. Cauzele si consecintele acesteia cred ca nu au nicio importanta. Precum nici faptul ca unii nu vor sa recunoasca acest lucru. Dar despre cu totul altceva este vorba. Poate, tocmai datorita acestei educatii, am acceptat de mult, ca pe un adevar totusi nedovedit, ca exista fenomene, lucruri, intamplari, etc., pe care nu le intelegem si pentru care nu avem explicatii. Astfel, dupa '90, doar din pur interes, am incercat sa inteleg mai cu temei unele aspecte ale religiei si in special ale crestinismului. Faptul ca nu le-am inteles este cel putin pentru mine explicabil. Adica, atat specialistii in stiinte astronomice si matematice, dar nicii teologii si filozofii, etc., nu au reusit, sau nu se pot pune de acord. Si fiindca nu vreau sa ma supun neconditionat indemnului "Crede si nu cerceta", indraznesc sa-mi pun (de fapt sa reiau), urmatoarele intrebari.
  • Cum se stabileste totusi data in care sarbatorim Pastele? Explicatia la vedere (poate doar pentru unii naivi ca si mine), o cunosc. In Duminica de la sfarsitul primei saptamani cu luna plina ce urmeaza echinoctiului de primavara. Stiu ca exista si o intelegere suplimentara. Aceasta data poate fi amanata cu o saptamana. Dar haideti sa facem un mic calcul. Dupa stiinta mea, data cea mai departata de echinoctiu, in care s-a serbat Pastele, a fost de 5 mai. Deci, la o distanta de 45 de zile fata de echinoctiu. Daca impartim aceasta perioada la 29,5, atatea zile, cate are ciclul lunar sinodal, obtinem 1,5 cicluri lunare. Si, in lipsa unei explicatii temeinice chiar nu pot pricepe.
  • Un aspect legat de Sfanta Treime. Dumnezeu Tatal s-a intrupat in Hristos Fiul. Atunci cum a mai putut fi auzit glasul acestuia pogorat din inalturi? Sa fi fost (fara nicio ironie) o ilustrare vremelnica a teoriei relativitatii?
  • De ce Lazar, inviat din morti si indemnat sa umble, redevine muritor?
  • Daca am fost creati dupa chipul si asemanarea LUI, de ce au mai fost necesare poruncile?
  • De ce taina spovedaniei si impartasaniei a fost complet modificata. Fiindca, initial aceasta era adresata doar excomunicatilor si celor ce doreau sa intre in familia bisericii, si se savarsea doar o data in viata.
  • Am auzit recent ca in binecunoscuta rugaciune Tatal Nostru, textul initial ar fi (o referire),..."Painea noastra cea de maine, da-ne-o noua astazi...". Care ar fi sensul acestor vorbe? Este o metafora pentru Mantuire, care sa vina mai repede?
Desigur ca ar mai fi multe. Poate candva o sa inteleg macar ceva in plus.

marți, 24 martie 2009

Un panou, doua,...,n panouri!


In mod evident in ultimii cativa ani capitala si-a schimbat aspectul. E drept ca nu semnificativ, dar este totusi un pas inainte. Ma refer la reamenajarea si intretinerea unor spatii verzi strazi si bulevarde. Poate ne indreptam spre o stare de normalitate. Pe langa aspectele pozitive exista si unul care ma deranjeaza. Poate pe cei mai multi nu. Poate nu l-au observat sau l-au perceput in alt mod. Pentru a ma face inteles va dau un singur exemplu. Pe bd. Dimitrie Cantemir o sa gasiti o sumedenie de panouri. Nu din cele cu diferite oferte. Panouri amplasate de Primarie. Circulare. Frumos realizate si asezate in preajma spatiilor verzi. Ce scrie pe acestea? spatiu verde amenajat de Primaria sectorului 4, sau Lucrare realizate de ADPP sector 4, etc. Nu vi se pare interesant? E ca si cum fiecare dintre noi si-ar pune diverse etichete in gospodarie. Pe care sa scrie: camera maturata de..., flori ingrijite de... Pai nu onor Primaria si institutiile din subordine aveau datoria sa le amenajeze si sa le intretina? Si asta in timp ce cladiri si alte obiective de patrimoniu nu au macar o placuta indicatoare. Si oare ar putea edilii sa justifice credibil si real cheltuielile facute in acest scop? Si sa nu credeti ca este un caz izolat. Asemenea marturii ale vredniciei edililor sunt peste tot. Si in Cismigiu, si in Herastrau, si in Icoanei, si in Basilescu. Oare cu fondurile respective nu se putea realiza ceva mai util? Voi ce ziceti?
Acum mai trebuie doar sa asteptam darile de seama ale edililor. Doua la primarie, doua la scoala normala, doua la prefectura...!!

IN CAUTAREA UNUI BRAND!

Brand. Un subsatantiv care, la fel ca multe altele, nu-l gasim in dictionarele romanesti. Ceea ce nu inseamna ca este necunoscut si mai ales folosit. Chiar daca in traducere exacta are o nuanta usor peiorativa. Dar nu despre substantivul in sine este vorba. Ci despre stradaniile diriguitorilor tarii de a-l crea, gasi, redescoperi sau inventa. Si despre rezultatele dezamagitoare de pana acum. Si despre faptul ca unele asemenea actiuni s-au finalizat cu scandaluri, acuze si chiar actiuni in justitie. Pe scurt ar fi vorba de acel simbol al identitatii nationale care sa ne faca vestiti pe mapamond. Si cred ca nu ati uitat de albumul "Eterna si fascinanta Romanie". Sau ceva mai recent de conceptul "Fabulospirit". Si mult mediatizatul "Dracula Parc". Proiecte pentru car s-au cheltuit bani. Si nu putini. Rezultatele??!! Ideea nu s-a oprit la nivel national. La finele anului 2007 si Primaria Bucurestilor promova initiativa gasirii unei mascote (?) reprezentative. Si cum nevoia de promovare a Romaniei este cu adevarat acuta lucrurile au continuat. Iata, foarte recent guvernul a avansat ideea unei licitatii internationale in acelasi scop. Licitatie care presupune cheltuieli de aproximativ 100000 de euro. Nu stiu daca e o suma mare sau nu. Dar ma indoiesc ca se va finaliza fericit. De ce? Fiindca am convingerea ferma ca un brand adevarat poate fi creat doar prin fapte. Fapte pozitive care sa fie promovate, cunoscute, sa produca apreciei si emotii. Si mai cred ca un brand de tara nu poate fi asociat doar cu o persoanalitate, o zona turistica, o opera de arta, etc. Iar brandul trebuie sa fie o sinteza a toate acestea. Si intre timp ne facem cunoscuti in lume cu totul si cu totul in alt mod. Cu "personalitati" gen Mailat, Elodia, Ciomu, Tolea, etc. Cu maidanezii si cersetorii. Cu rromii din Italia si Spania. In concluzie cred ca mai marii nostri ar trebui sa puna cu adevarat boii inaintea carului. Solutii se gasesc. Nu as dori sa va amintesc doar de una. Reabilitarea si modernizarea Deltei Dunarii. Avem o comoara chiar in propria camara dar o ignoram. Ba mai mult, o alteram si degradam. Nu stiu cum se va finaliza acest aspect, dar nu sunt deloc increzator. Cum ar putea japonezii de exemplu sa ne creeze sau sa ne inventeze un brand? Sau nemtii? Doar daca ar veni sa munceasca si sa gandeasca in locul nostru.