Rochia de concert

aaaZea, aşezată comod la micul ei birou, privea pe fereastră. Începuse din nou sa ningă. Fulgi mari şi leneşi planau spre pamânt. În încercarea de a-şi găsi locul, mai făceau o voluta, apoi se aşterneau liniştiţi. Coana Iarna aşternuse peste adăpostul ciobanescului, o cuşmă cu urechi inegale. Porumbeii din cuşca ridicată în nucul batrân, îşi iţeau pe rând capetele privind la steluţele ce picau din cer. Uguiau într-o ordine parcă îndelung exersatî. Când cel alb, când cel vineţiu, apoi cel gulerat. În cerdacul casei de peste drum, Ionuţ, mezinul familiei, se straduia să'şi lege niste schiuri improvizate. În încapere era linişte şi cald. Mirosea încă a cozonac, coji de portocale şi sărbătoare. În surdină se auzea o piesa muzicală...Cânta ABBA, sau...?, oricum era o muzică plăcută. Zea nu-şi găsea locul. Îşi propusese ceva. Era ultima ei vacanţă ca studentă. Dorea să'şi noteze impresiile acestui ultim concediu în obişnuitul jurnal nelipsit din arsenalul oricărui tânăr. Ezita. Muta pixul dintr-o mână în alta...Se temea să nu strice prin slovele scrise frumuseţea celor trăite...Îţi spuse că ar fi bine mai intâi să rememoreze evenimentele. Despre o vacanţă ce părea la un anumit moment, cel puţin ciudată, dacă nu chiar ratată, dar care s-a dovedit în final a fi fost minunată.
aaaSe mută pe fotoliul de lângă şemineu. Prin glazvand îi făceau complice cu ochii beculeţele din bradul de Crăciun. Încercă să se concenteze...
aaaTotul a început cu pufăitul locomotivei. Trenul opri la peron. În dreptul scării, parcă ar fi avut un semn făcut din timp, o aştepta bunicul. Se imbraţişară şi porniră spre casă. Ningea, era prima ninsoare, aşa că au pornit-o pe jos...Fluturi gingaşi dansau in lumina lampioanelor, apoi se asezau pe palma fierbinte a Zeei...Era minunat. Bunicul îşi scotea din când în când palaria salutând sau raspunzând la saluturi...Se apropiau de casă. În poartă, ca de obicei, îi aştepta bunica. Sau, Doamna 'nvaţătoare, aşa cum îi spuneau toţi locuitorii orăşelului. Bunica, în ciuda vârstei destul de înaintată, era o femeie foarte elegantă şi prezentabilă. Şi avea o anumită distincţie. În întreaga ei ţinută, dar mai ales în priviri. Primea şi acum aproape zilnic scrisori sau vederi de la cei care-i fuseseră cândva învăţăcei şi acuma ajunseseră prin toate colţurile ţării şi nu numai. Zea se aruncă în braţele bunicii. Bunicul le privea cu duioşie şi dragoste. În acest răstimp, în faţa ochilor i se desfăşurau, ca într-un caleidoscop două imagini. Adeseori imaginile se suprapuneau şi identificau. În prima imagine din stânga, era Zea. Iar înapoia ei, ca într-o fotografie în sepia, apărea bunica, aşa cum o cunoscuse cu mulţi ani în urmă. Pe la jumatatea curcubeului nu mai reuşea să facă distincţie între chipuri. În fine, spre sfârşitul arcului, în prim-plan era imaginea de acum a bunicii, iar în plan secund chipul nepoatei. În toate acestea bunicul citea întreaga lui viaţă onestă, cu suişuri şi coborâşuri, dar intuia şi-şi dorea în acelaşi timp ca şi destinul Zeei să fie la fel de curat. a
aaaIntrară în casă. Dezbrăcară paltoanele, Zea se oferi să prepare ea ceaiul. Cei doi se asezară la taclale, dar urmărind-o cu mare atenţie şi nerostită dragoste pe Zea...Bineînteles Zea descoperi platoul de pe colţul mesei, special pregătit cu migală de bunica. Ridică prosopul alb de in şi o năpădi mirosul celor şase clătite pufoase pregătite anume pentru ea. Ştia că două sunt cu dulceaţă de cireşe amare, două cu dulceaţă din fructe de pădure, şi două cu brânza dulce de vacă şi mărar proaspăt. Mereu îşi propunea să ghicească cu ce e umplută prima pe care o va lua. Nu reuşi nici acum.
aaaUrmătoarele zile trecură după ritualul obişnuit. Glume, discuţii incitante, câte o vizita a unui prieten de-al bunicului....Dar, Zea simţea că ceva este în neregulă. Bunicul nu o mai iscodea cu întrebări mesteşugite pentru a afla ce cadou işi doreşte de Craciun. Conveniseră, încă din copilaria nepoatei, un joc. Bunicul o provoca şi iscodea insistent pe Zea, pâna afla ce dar doreste să+i aducă de Moşu'. Apoi, în biroul lui, ticluia cu măiestrie scrisoarea si o ducea la poşta. Şi nu s-a întâmplat niciodată ca Moşu' să nu vină. Acum incepuse să-şi pună întrebîri...Oare a uitat de obiceiuri sau s-a schimbat bunicul?...sau nu mai sunt eu la vârsta la care sa găsesc daruri sub brad?...Ba mai mult, dacă o fi adevarat că Moşu' e demodat_ Aşa citise ea într-o gazetă. Scria acolo ba că e gras, mai şi pufăie câte o pipă, şi umblând pe la foarte mulţi copii, poate răspândi virusuri, bacterii sau mai ştiu eu ce...Şi cică nu poartă nici centura de siguranţă...Iar copiii în loc să lase sub pom morcovi şi ţelină pentru reni, îi pregătesc moşului prăjituri, sau chiar câte o cană cu vin fiert...Tot singură îşi făcea curaj. Astea sunt bazaconii inventate de media. Nu se poate să fi disparut Moşu'. Nici Rudolf, nici Cupid, nici ceilalţi reni şi spiriduşi. Din când în când, o lacrima încerca să i se strecoare printre pleoape.
aaaÎn seara de Ajun au întârziat impodobind bradul, primind colindatori, povestind...Apoi, Zea, putin dezamagita a plecat la culcare...Ba nu, si-a adus aminte. Mai intai a trecut pe la camara, de unde a luat o cutie de carton. Pe fundul ei, peste un strat auriu de nisip fin, se odihneau cativa morcovi si doua-trei teline. Le aseza usor sub cetina frumos mirositoare.
aaaDimineata pe la 9 se trezi. Imbraca halatul peste pijama si se duse la bucatarie sa-i salute pe bunici. Batu politicos la usa si intra. Bunicul statea la o sueta cu bunica si cu o buna prietena, doamna M. si parca toti isi zambeau complice. Isi urara unul altuia cele cuvenite. Bunica ii dadu nepoatei sa bea o gura de apa dintr-un pahar pe fundul caruia odihnea un banut de argint. Zea isi ceru voie sa se retraga. Trecu pe langa sufragerie, dar ezita sa intre...Era aproape sigura ca nu va gasi nimic sub pom...Mai facu doi pasi, si totusi se intoarse...Sub brad, o cutie mare, dreptunghiulara...Se duse la fereastra...Isi propuse sa amane cat mai mult momentul surprizei...Recurse la micile trucuri ale copilariei. Mai intai numara zece autoturisme care trecura pe strada, apoi zece oameni, si ca sa amane si mai mult momentul, zece pasari ce avea sa le zareasca pe geam...Incerca apoi sa rememoreze darurile primite de-a lungul anilor de la Mos. Papusa Barbie, jocurile Lego, trusa de croitorie, cea de brodat, garnitura de mobila de bucatarie, stetoscopul si seringa, cartile de colorat...Mai apoi se "chinui" sa desfaca panglica, legata mereu in acelasi fel, semn ca darul este pentru ea. In sfarsit, cu inima batandu-i, desfacu incet cutia. O punga cu fermoar. Trase fermoarul. Inauntru, o tesatura, sau cam asa ceva..O desfacu...O superba rochita lunga, fina, cu modele si accesorii pe care nu le-ar putea descrie, pe fond de peruzea, cu diverse nuante...Se retrase in dormitor. Imbraca rochita. Se studia in oglinda facand piruete. Prin cap ii treceau o sumedenie de lucruri. Mai intai ii rezona un titlu. "Asta-i rochia albastra". Desi ii parea foarte cunoscut ii era ciuda ca nu are de unde sa-l ia. Oare a citit un roman cu acest titlu? Sau era doar un capitol dintr-o carte? Ori poate un film se numea asa?...Apoi isi aduse aminte de o intamplare din copilarie...Cea cu regina fluturilor, ROGVAIV. Regreta ca bunicul nu aflase inca taina acelei intamplari... Cadoul ii placea teribil. Dar in acelasi timp avea o indoiala. Observa ca rochita, desi ii venea impecabil, nu are tiv...Si, apoi se intreba cu ce ocazie are sa o imbrace?...Poate la licenta. Dar licenta e la vara, si nu stia daca se potriveste o asemenea tinuta, mai ales ca festivitatea va fi dimineata.
Se indrepta totusi spre bucatarie pentru a le multumi bunicilor. Dar se pare ca surprizele nu aveau sa se termine...Doamna M. o mai privi o data din cap pana-n picioare, scoase de nu stiu unde o masina de cusut portabila si trase tivul la rochita. (Zea facu legatura. Doamna era o un iscusit manager la o casa de moda, si ea insasi o meseriasa desavarsita. La vizitele anterioare "intamplatoare", de saptamana trecuta, o masurase aproape exact din ochi.) De aceea acele priviri...
aaaMultumind, Zea pleca. Se hotari cu greu sa impacheteze rochia...Dar, nu avea ce face...O impaturi si vru sa o aseze in cutie...Cand colo, zari un plic...Cam mare ce-i drept...Incepu sa-l studieze...
Mai intai scoase un pliant turistic...Austria...Incepu sa-l rasfoiasca...Viena, Insbruck, Strauss...Prinse sa viseze...Mai scoase ceva din plic. Programul concertului de An Nou. Apoi o scrisoare. De la?..., da, de la bunicu..."Draga Zea, te invitam sa ne insotesti si sa petrecem ultimele zile din an, si pe prima din cel nou, la Viena...vezi ca mai este ceva in plic..." Cu mana tremurandu-i Zea scoase la iveala... trei bilete, Concertul de Anul Nou de la Viena...program,...tinuta obligatorie...Ce a urmat e greu de descris...de aceea nici nu stia daca va reusi sa scrie in jurnal...Cateva zile de vis. S-au plimbat, au fotografiat, au filmat. "Der Steffl, Palatul Schönbrunn, Holfburgul, Praterul...Doar cand au trecut pe langa Hotelul Belvedrere bunicul s-a intristat...Apoi a urmat concertul. Sala impresionanta, cu holurile si foaierele ornate cu vase uriase cu trandafiri rosii si galbeni...Doamne si doamne cu tinute sobre si elegante. Si apoi cum ar putea scrie despre muzica, dirijor si interpretare. Mai ales ca si aici s-a produs o surpriza. Spre final, conform traditiei, toti spectatorii asteptau un bis la "Dunarea Albastra" a lui Johan Strauss. Dar, crainicul, spre uimirea tuturor, anunta altceva. (Aici bunicul ii traduse in soapta Zeei:"...in loc de bisul traditional, orchestra va interpreta un vals nu mai putin celebru. Valurile Dunarii apartinand compozitorului roman Horia Ivanovici. Este o lucrare atat de fascinanta, incat o vreme a fost atribuita lui Johan Strauss fiul...Anul acesta se implinesc 120 de ani de cand piesa a fost pusa pe scena la Expozitia internationala de la Paris..") Urmara aplauzele. Se apropia finalul.
Zea era in continuare nehotarata.. Ar scrie doar despre drumul de intoarcere...O buna parte de-a lungul Dunariii...Si ar fi vrut atunci ca mica lor casuta sa se mute si ea...sa urmeze drumul Dunarii, valurile...Isi mai aminti de ajungerea acasa...Bunicul deschise poarta, isi drese usor glasul si incerca sa fredoneze Marsul lui Radetzki...Incercara sa-si potriveasca pasii cu cei ai bunicii... Zea valsa...Dunarea Albastra...Intra in camera ei si isi zise: Pfff, nu-mi mai zice bunicul povesti, nici nu le mai scrie, acum le regizeaza...
Bunicul, fericit, puse de un ceai...
aaaNehotârarea nepoatei, fu întreruptă de un anunţ făcut la radioul care mergea în surdină. Răsuci uşor butonul..."...Editura...organizează un concurs cu povestiri pentru copii şi tineri. Lucrările se vor trimite...".
Zea se lumină. Se aşeză la computer şi începu să redacteze această povestire...Dar, dupa câteva minute abandonă. Scoase din sertar două coli imaculate. Apoi, bucuroasă se duse la bunicul şi-i ceru stiloul. Cel cu cerneala "bastă, bastă".

Taina nepoatei Zea!

Lipsit total de inspiraţie şi de chef în raport cu subiectele abordate până acum, încerc altceva. Revin la o preocupare niciodată materializată în scris. O poveste (povestire).

Aşezat comod în compartiment, bunicul îşi consultă ceasul Mai avea cam o ora de mers. Puse ziarul din care citise până acum alături pe banchetă. Privi pe fereastră. Trenul tomai trecea pe lângă un lac tivit pe margini cu irişi. Albi, galbeni, indigo, dar mai ales albaştri. Privind la ei, încet-încet îl cuprinseră amintirile. De fapt amintiri împletite cu vise. Nu avea să mai ştie precis. Totul se iscase în urmă cu aproape 20 de ani. Şi toate erau legate de numele nepoatei lui preferate. Zea. De fapt nu acesta era numele ei. Dar, fiindca avea niste ochi ca peruzeaua, bunicul o dezmierda aşa. Apoi, mai scurt i-a spus Zea. Şi aşa i-a rămas numele.
În acea zi de florar, când Zea împlinea trei anişori, priveau amândoi la răzoarele cu flori aranjate cu grija de bunicul. Zea mângâia cu privirea fiecare floricică. Lalelele, trandafirii, mai apoi bujorii care începusera sa-şi deschida cupolele. Turnă apoi cu grija câteva picături de apă la rădăcina acestora. Bunicul o urmărea cu duioşie şi atenţie şi tare se mai bucura. După un timp se aşezară pe băncuţa de sub teiul cu coroana bogată. Zea, cercetând cu atenţie şi oarecare nelinişte în jur, se adresă bunicului:
-Buni, buni, vleau să te log ceva, da te log mult,...şi-şi îndreptă sclipirile de peruzea spre faţa bunicului. Acesta o privi blând şi o îndemnă să-şi spuna dorinţa.
-Ştii bunicule, eu vleau să faci un lăzol abatu, abatu...
-Adică numai cu flori albastre?
-Nu, nu! Eu vleau abatu, abatu, şi ialba abată, şi funze, şi tulpini, şi codiţe, tot, tot abatu...Bunicul o privi cu multă curiozitate şi o invită la o scurtă plimbare. Se îndreptară spre marginea pădurii. Mai întâi întâlniră nişte dumitriţe, care nu se ştie prin ce minune răzbiseră peste iarnă. Mai apoi se opriră la cicoare. După aceea la florile de nu-ma-uita. Acum ajunseră la marginea lacului. Un covor multiculor de irişi bucura deopotrivă văzduhul şi oglinda apei. De dincolo de lac îşi trimitea miresmele liliacul proaspăt înflorit. Şi încerca bunicul, la fiecare oprire, să-i explice fetiţei, pe înţelesul ei, alcătuirea florilor, şi ce menire au, fiecare în parte, rădăcina, tulpina, frunza şi floarea. Ar fi putut bunicul să-i spună şi despre clorofilă, fotosinteză, polenizare, etc., dar ştia că nu-i timpul potrivit. Zea îl asculta cu multă atenţie, dar nu avea puterea să înţeleagă de ce nu poate fi şi iarba albastră, de ce frunzele nu sunt albastre...
-Bine bunicule, spuse Zea, ridicând spre el privirea inocentă. Dal să ştii, când voi cheşte male fac eu lăzol abatu...
Bunicul o strânse uşor de mânuţă.
Zilele treceau. Zea, în drumul ei zilnic înspre şi dinspre grădiniţă se oprea şi vorbea cu florile din răzor. Când ieşea la joacă iscodea peste tot. Vroia să afle neaparat cum poate face un răzor albastru. Le întrebă pe albinele care vizitau zilnic mii de flori. Acestea se arătară tare mirate , dar nu putură să o ajute. Apoi Zea întrebă la rând florile. Mai ales pe cele albastre. Florile, cu părere de rău, se arătau neştiutoare. Ba, Soreanca se şi bosumflă puţin. Cum, ea şi întreg neamul ei să pălească în faţa albastrului. Nici Şoim cel Tânăr nu putu să o sfătuiască. Nici Corb Întelept...Nici harnicele furnicuţe...Nici ariciul Ghem de Ace...Nimeni, nimeni nu o putea îndruma. Nici măcar Roşu-Trandafir, cel hărăzit de zeiţa Cloris să fie floarea-florilor. În una din zile o trimise chiar pe gărgăriţa Negru-Roşu în lumea largă cu această solie şi cerere de ajutor.
Trecuse mai bine de un an. Zea putea acum să zică râu, răţuşcă, rămurică. Şi, într-un amurg, aproape de miezul lui Cireşar, pe când uda florile din răzor, coborî pe mânerul stropitoarei un fluturaş. Cât un bănuţ de argint. Acesta îi spuse:
-Bună seara Zea! Eu sunt Fulg de Nea, primul sfetnic şi solul reginei fluturilor, ROGVAIV. Noi putem sa-ţi îndeplinim dorinţa. Mâine în zori, Şoim cel Tânăr îţi va aduce o scrisoare. Roagă-l pe bunic să ţi-o citească şi să faceţi întocmai cum scrie acolo. Şi, zicând acestea, fluturaşul îşi luă zborul...
În zori, Zea găsi pe răzor scrisoarea. Bunicul o citi pe îndelete:

Draga noastră Zea,
Noi o să te ajutăm să-ţi îndeplineşti visul. Numără de acum înainte trei răsărituri de soare. Imediat după cel de- al treilea răsărit, răzorul va fi albastru. Şi să aveţi grijă. Bunicul să facă un panou mare pe care să scrie: NU VĂ APROPIAŢI! PĂSTRAŢI LINIŞTEA! Altfel taina se destramă. Iar secretul îl vei afla deocamdată doar tu. Răzorul va rămâne aşa, doar numai puţin după ce soarele se va duce la culcare. De aceea tu, dar numai tu, trebuie să rămâi şi să urmăreşti pe cer steluţa ta. Ştii tu pe care. Fiecare dintre noi are un astru. Când va începe să ilumineze intermitent albastru, să întorci privirea spre flori. O să înţelegi misterul. Iar când vom considera noi necesar, o să-i spunem şi bunicului secretul. Apoi urmau semnăturile:
Regina fluturilor, ROGVAIV, şi, Prim-sfetnic, Fulg de Nea.

Bunicul a facut nu unul, ci două panouri pe care le-a instalat la vedere pe marginea răzorului. Zea a aşezat pe masa de sub tei două căniţe. În prima avea până acum trei monede argintii. Adică de trei ori apusese soarele de când o vizitase sfetnicul reginei. În cea de a doua avea doi bănuţi aurii, semn că soarele a răsărit de două ori. Urma un nou răsărit după care urma să se producă miracolul. Cu aceste gânduri Zea adormi...
A doua zi, devreme în zori, fetiţa şi bunicul, ambii la fel de nerăbdători, aşteptau ca de după turla bisericii să apară primii soli ai soarelui. Şi când cele dintâi raze incendiară turla ieşiră amândoi afară. Se opriră cu oarece sfială lângă panoul zugrăvit cu grijă de bunicul şi-şi opriră privirea pe răzor. Şi tare s-au mai minunat şi bucurat de ceea ce au văzut. Stratul era în întregime albastru. Dar nu un albastru uniform, obositor, ci erau zeci, poate sute de nuanţe. Bleu-ciel, albastru de Voroneţ, albastru de peruzea, alabastru-indigo, albastru-mov, şi câte şi mai câte...Şi tocmai acum explodă şi teiul. Florile lui aurii, ca nişte lumânărele agăţate în bradul de crăciun, răspândeau miresme îmbătătoare. Bunicul ridică privirea spre tei şi zări între ramurile lui funigei de care atârnau mărgeluţe albastre. Apoi, nu ştiu ce legătură tainică făcu, fiindcă toată ziua îl urmări imaginea unui lac, şi a unei flori albastre. (Pe seară, consultându-şi agenda, desluşi sensul acelor imagini). Cireşele şi vişinele îşi muiară şi ele pensula în boia şi îşi înroşeau obrajii. Răzorul unduia uşor în adierea vântului. De pe coasta dinspre apus, vântul purta spre ei arome de iarbă proaspăt cosită. Zburătoarele, vrăjite şi ele de imaginea de basm, se adunara ca un şir de mărgele multicolore pe firele de telegraf. Şoim cel Tânar şi Corb Înţelept cercetau de pe streaşină. Zăganul cerceta din tării. Dincolo de gard începuseră să se oprească trecătorii. Priveau în tăcere şi cu uimire la minunea din faţa lor. Apărură în curând şi aparatele de fotografiat. Bunicul se înarmă şi el cu camera video şi luă zeci şi zeci de imagini, din toate poziţiile. Ba chiar se urcă şi pe casă şi imortaliză şi de acolo evenimentul. Zea zburda pe gazon, revărsânduşi imensa bucurie şi fericire. Pe la prânz aparu şi o echipa de la televiziunea locală pentu a realiza un reportaj. Zea le-a povestit de-a fir a păr cum s-au petrecut lucrurile. Şi uite-asa, într-o agitaţie permanentă, dar în linişte deplină, ziua trecu pe nesimţite. Pe Zea o încercau acum alte emoţii. Se bucura ştiind că va afla taina răzorului, dar era şi puţin tristă. Tristă pentru că minunea se va topi. Răzorul va fi la fel ca înainte. Şi mai privea din când în când spre albastrul cerului cu oarecare îngrijorare. Oare deseara norii nu-i vor ascunde astrul şi taina va rămâne taină? Dar nu se întâmplă nimic neaşteptat. Se lăsa întunericul. Bunicul, ştiind că nu poate rămâne pentru a nu se destrăma vraja, intră în casa. Era o seară caldă de vară. Fetiţa urmărea acum stelele pe cer. Îşi zări în curând şi steluţa ei. Una mică, mică, dar strălucitoare. Bunicul i-a spus că e cea mai mică stea din constelaţia VISELOR. Mai mult, i-a arătat şi pe un atlas frumos colorat, mai multe alte alcătuiri de stele, şi apoi au încercat să le identifice pe cer. Acum astrele îşi urmau căile numai de ele ştiute. Zea recunoscu mai întâi Ursa Mare. Apoi, după cum o învăţa-se bunicul, măsură patru palme spre stânga. La anul avea să măsoare doar patru palme şi trei degeţele. Apoi, tot mai puţin. Îşi recunoscu steaua care începu să pâlpâie. Tot mai des şi mai albastru. Zea, nerăbdătoare, întoarse privirea spre răzor. Şi spectacolul început la răsărit se pregătea de final. Covorul de flori prinse viaţă şi se desfăcu în fragmente. Ici unul, colo două, începură să se înalţe. Încet încet se destrămă întreg covorul. Apoi, din sutele de fragmente, se desprinseră perechi. Şi Zea a înteles întreg misterul. Era o mulţime de fluturi albaştri care ţesuseră cu migală şi măiestrie acea pânză albastră. Cu aripile strâse, desfăcute pe jumătate sau complet, infăşuraseră cu grijă şi pricepere totul, astfel născându-se acea minunăţie. Şi mai ales a priceput că, florile sunt minunate aşa cum au fost făurite de mama natură. Acum, obositi, fluturii se pregăteau să plece spre ţinuturile lor. Erau de mărimi şi nuanţe diferite. Mici ca unghia, dar şi mari cât palma. În înlănţuirea albastră a fluturilor, Zea a tradus, ce-i drept ceva mai târziu, speranţe, visuri, împliniri, realizări. Când păreau să-şi ia definitiv zborul, roiurile de fluturi se întoarseră. Acum pe margini erau străjuiţi de o mulţime de licurici cu lanternele aprinse care porniseră să-i însoţească luminându-le calea. Conduşi de Fulg de Nea se prinsera într-un nou dans. Zea nu ştia ce dans e. Şi nici pe ce muzică îşi potrivesc fluturaşii paşii. Melodia pe care dansau părea a fi deopotriva vals, simfonie, rapsodie şi baladă. Sau poate toate la un loc. Reţinu doar ritmul, un, doi, trei,... un doi trei...La auzul melodiei greierii săriră din iarbă, îşi acordară strunele şi porniră să ţină hangul...La ultimul acord, sfetnicul reginei ROGVAIV, poposi pe umărul lui Zea şi ii spuse:
-La revedere draga mea! Salută-l pe bunic din partea noastra!
Apoi dispărură în noaptea albastră cu toţii. Zea, prinzându-şi lateral tivurile rochiţei de sineală, mai privi o dată la astrul ei şi porni spre dormitor. Un, doi, trei,.. un, doi, trei...
Aici, dulcea reverie a bunicului fu curmată de o voce caldă rostită-n difuzor:
-Trenul rapid XXXX... ajunge peste 10 minute în staţia Cluuuj! Vă dorim şedere plăăcuută!
Bunicul îşi mai permise câteva minute de amintiri. Revăzu cu ochii minţii ce a urmat după episodul răzorului. Evenimentele s-au derulat normal. Fără povârnişiri. Zea creştea şi se dezvolta firesc. Era inteligentă, plină de candoare, altruistă. Îi fermeca pe cei cu care intra în contact. Iubea natura, şi nu şi-a abandonat pasiunea pentru flori. Când avea o clipă de răgaz se apleca peste răzorul cu flori. Iar peste iarna se muta în mica şi cocheta seră amenajată împreună cu bunicul. Odată bunicul i-a adus de la Viena trei trandafiri albaştri....Alteori, în serile calde de vară întârziau îndelung la taifas. Discutau câte şi mai câte. Chiar filozofau... Apoi a venit timpul să meargă la facultate. Şi, neinfluenţată de nimeni, dar spre bucuria bunicului, a ales horticultura. Acuma, bunicul tare bucuros şi mândru, urma să o viziteze. Mâine, scumpa ei nepoată va susţine lucrarea de licenţă. Şi mai mândru era bunicul fiindcă primise o invitie specială. Cu chenar auriu. Semnată chiar de rectorul universităţii şi de decanul facultăţii. Şi-o imagină pe nepoată, îmbrăcată în ţinuta specifică de gală intonând Gaudeamus...
La fel de ocoş era bunicul fiindcă din toamnă Zea avea să lucreze într-un important laborator din oraşul universitar. Şi. în plus, pentru că Zea, urma o altă facultate. Era deja în anul doi la Sociologie. O singură mâhnire avea bunicul. Tare îşi mai dorea să aştearnă pe hârtie povestea răzorului. Dar, fără a cunoaşte misterul nu se încumeta. Iar să o descoase pe Zea, nici nu putea fi vorba. Şi cât se străduise să afle taina. A cercetat pozele şi imaginile de atunci în toate chipurile. Le-a mărit, le-a schimbat tonurile şi culorile, a făcut decupaje. A fost să se documenteze la studioul cinematografic şi la grădina botanică, lea analizat stereoscopic, dar nimic... Desigur că opinii erau multe...Că ar fi irişi pitici, că ar fi nişte flori necunoscute apărute printr-o minune nerepetabilă, că este iluzie optică sau trucaj...Taina rămânea zăvorâtă...Sau nu venise încă timpul ca să o afle şi bunicul.
Cu aceste gânduri se pregăti de coborâre. Se mai privi o dată în oglindă. Şi să vezi minune. Pe nodul de cravată, mereu impecabil apăruse un triunghi argintiu. Când a vrut sa-l îndepărteze, bunicul, auzi o voce:
-Sunt eu, Fulg de Nea bunicule! A sosit timpul să afli taina...Te rog lasă-mă încă puţin acolo. Şi Fulg de Nea îi istorisi bunicului toată povestea. Mai bine zis îi desluşi taina răzorului.
Faţa bunicului se lumină complet. Ieşi pe culoar. Trenul începu să-şi reducă viteza. Acum prin faţa lui treceau feţele celor ce-i aşteptau pe cei dragi. Ca printr-o minune, trenul opri în dreptul a doi ochi de peruzea. Bunicul coborî şi o îmbrăţişă pe nepreţuita nepoată. Fulg de Nea se desprinse de pe cravata bunicului şi descrise deasupra lor un opt imens, Sau, poate un infinit...Apoi se pierdu în zare.

Într-o dimineaţă, pe când Zea se pregătea de plecare, bunicul o rugă să-l asculte câteva minute. Şi bunicul îi povesti despre întâlnirea cu Fulg de Nea. Faţa nepoatei fu inundată de bucurie. Alergă în camera ei şi se întorse cu un plic. Era scrisoarea primită de mult de la ROGVAIV. Bunicul scotoci puţin prin sertar şi scoase la iveala anticul lui stilou. Desfăcu o călimară cu cerneală abată, abată, şi aşternu pe hârtie aceste rânduri....