APA DE STELE

Tânăra domnişoară tocmai ispravise drumul printre amintiri... Albume, fotografii, scrisori, oracole. Când împinse însă ultimul sertar, din acesta se desprinseră două file, uşor îngălbenite de vreme. Curioasă, se aşeză în fotoliu şi le parcurse. Faţa i se lumină complet. Da, era povestea pe care i-o scrisese cândva bunicul. Şi retrăi acele clipe...

-Draga mea, a venit timpul, aşa cum ţi-am promis, să-ţi spun o poveste. Una deosebită oarecum. Acum, poate doar iţi va plăcea şi te va bucura. Dar, mai târziu te rog să-i pătrunzi tâlcul, şi să o spui mai departe. Copiilor, nepoţilor, trecătorilor, vieţuitoarelor, florilor, vântului, norilor...Să păstrezi şi aceste două coli. Iată povestea.

După- amiază, pe când soarele mai avea de străbătut doar ultima postată din drumul lui diurn, cei trei, într-o căruţă frumos mesteşugită, trasă de un minunat cal alb, se apropiară de cetate. În mijloc, ţinând de hăţuri, bunicul. De o parte si de alta câte o floare. Cei doi nepoţi. Ea, Ileana, cu păr negru peste umeri, faţa de nea si ochi de smarald. El, Cosmin cu păr ceva mai scurt, bălai şi ochi de cicoare. De îmbrăcat erau aproape la fel. În iţari albi de cânepă, şi bluze, tot albe, cu gulere rasfrânte, din in. La mâneci brâuri cu flori roşii si cu intarsuri de negru. Nepotul şi bunicul purtau si câte o cingătoare în aceleasi culori. Pe cap, Cosmin, la fel ca şi bunicul, avea un clop din pai galben, cu trei pene de păun pe dreapta. Ileana, avea o basma roşie, pe care acum o coborâse pe umeri. Iar în picioare toţi trei aveau botfori scurţi si lucitori, negri ca smoala.
Ajunşi la cetate bunicul ceru voie de găzduire peste noapte. Străjerii, fără prea mare tragere de inimă, le îngăduiră să poposească. Cei trei cercetară curtea şi traseră sub un nuc. Ce-i drept gros în trunchi, dar cu ramuri nesănătoase şi cu frunze rare. De altfel, în curând băgară de seamă că şi alte lucruri parca nu erau în firea lor. Trecătorii cătau cu privirea doar în jos. Albinele zburau lenevite şi fără zumzet. Păsările nu aveau tril. Lacul din preajma era năpădit de pânze verzi şi groase. Plantele erau ofilite ca-n prag de brumar. Lumina soarelui era parcă pâclită de geamuri negre. Vitele se întorceau de la păşune cu ugerele secate...Mare tristeţe. Pruncii în loc să zburde şi să se hârjoneascş, zăceau ici-colo fară vlagă.
Bunicul lăsă calul liber. Apoi luă din căruţă o cerga şi o intinse sub nuc. Şi din nou privirile lor curioase prinseră a cerceta împrejurimile acelea atât de ciudate. Bunicul zâmbi, parcă la un gând numai de el ştiut. Apoi scoase de la brâu vechea lui trişcă meşterită din lemn de paltin. Şi începu să horească. Copiii îl priveau cu candoare şi din când în când însoteau sunetele izvorâte din trişcă cu ale lor voci calde. Locuitorii din preajmă îi iscodeau acum cu oarecare nelinişte şi mirare. Ba şi păsările incepuseră să se adune pe ramurile nucului şi să cerceteze curioase. Simţeau cu toţii, şi oameni, şi păsări şi dobitoace, că se va întâmpla ceva. Nu ştiau ce, şi de aceea parcă febra creştea mereu....
Acum, soarele cu faţa lui palidă, se pregătea să se ascundă temător după coama dealului. Bunicul luă din căruţă urciorul şi turnându-şi pe rând apă se spălară. Apoi, aşternură pe ştergura albă bucatele de cină. Mulţumiră în tăcere Celui de Sus si cinară. După care, bunicul pregăti locul pentru odihnă. Aşeza pe cergă lângă trunchiul bătrânului nuc o perină strajuită de doi puişori la fel de pufoşi si primitori. Nu uită bătrânul nici de cal. Îl mângâie prieteneşte pe grumaz şi-i puse pe spinare o patură prinsă pe dedesubt în cingători. Apoi, toţi trei se aşezară în genunchi şi-şi spuseră rugaciunea. Se întinsera pe cergă, bunicul având de-a stânga si de-a drepta cele doua odoare. Copiii atinseră cu duioşie obrajii vremuiţi ai bătrânului, încălziră cu privirea lor limpede sufletul şi inima bătrânului şi-i, adresară ancestrala şi nemuritoarea rugăminte:
-Bunicule, dar povestea...!!!??
Bunicul zâmbi şăgalnic, se sfătui în taină cu un gând numai de el ştiut şi începu...O poveste venită din negura timpului, dar veşnic nouă. Cu crai şi şmpăraţi, prinţi şi domniţe, zmei şi pajure, oameni şi dobitoace, gâze şi flori, ape învolburate, comori şi primejdii, înţelepţi şi vrăjitori, apă-vie şi apă- moartă, iarbă-de-leac, şi câte şi mai câte.
Povestea răzbatea acum în liniştea nopţii. Şi, în timp ce copiii erau prinşi tot mai adânc in braţele dulci ale somnului, lumea cetăţii se anima. Dar era o animaţie sfielnică, temătoare şi nedesluşită. Erau vorbe parcă ştiute cândva, dar alungate acum din minţile lor de cine ce ştie ce duh rău. Mai ales că acum vorbea bunicul despre Sancta Diana, Drăgaica, Sânziene... Cu toţii, şi oameni şi dobitoace, şi flori şi gâze ascultau în tăcere spusele bătrânului. De la marginea pădurii începuseră să se apropie ochii de fosfor ai animalelor. Făcură roată în jurul culcuşului celor trei şi ascultau în tăcere. Sosi şi iepuraşul şi se aseză liniştit lânga lup. În dreapta vulpii poposi un păun înfoiat. Veveriţa se cocoţă pe spinarea lui Moş-Martin. Două ghemuri de ace se rostogoliră până la picioarele copiilor. Din clopotniţă vegheau lanternele unor zburătoare de noapte. De emoţie cioporul de lilieci atârna cu capul în...sus. Licuricii aprinseră ghirlande luminoase în ramuri. Luna şi stelele alunecară pe frânghii nevăzute apropiindu-se... Ce să mai spun de oameni. Tineri şi vârstnici, feciori şi domnişoare, betegi şi voinici, trăiau în linişte taina şi vraja basmului. Şi parcă aşteptau cu toţii ceva. Dar nimeni nu putea şti ce anume...
În curând se lăsă liniştea. Bătrânul aţipi şi el...
Dar oamenii, cuprinşi de aceeaşi mare nedumerire, rămaseră în preajmă, iscodindu-se unii pe alţii...Şi nu va mai trece mult până taina acelei zile şi nopţi se va risipi...

Devreme în zori, bunicul se trezi. Cu grijă, ca să nu-i deranjeze pe prunci, se încălţă. Apoi, urmărit de ochii iscoditori ai locuitorilor se indreptă spre poiana de la poalele culmii. Strânse cu migală şi aduna în mijlocul poienii o gramadă de vreascuri şi ramuri uscate. Apoi, scoase de la chimir cremenea şi le dădu foc. Tocmai atunci se apropiau şi copiii. Bunicul le spuse ceva. Era prea departe ca să se audă, dar mulţimea se lămuri curând. După ce bunicul termină de vorbit, cei trei săvârşira un ritual care avea să-i dezmeticească complet pe toţi privitorii. Mai intâi culeseră broboane de Apa de Stele de pe micuţele si plăpândele flori galbene şi-şi umeziră ochii şi obrajii. Apoi micuţii porniră în fugă si dădură ocol poienii. Şi deodata poiana deveni un uriaş covor galben. Acuma se apucară toti trei de împletit. Coroniţe şi cruci din toate florile, dar mai ales din cele galbene. Bunicul împleti şi o coroana mai mare. Avea sa o pună mai târziu la grumazul armasarului. Porniră apoi să împartă împletiturile sfinţite cu Apa de Stele şi prin nevinovaţia celor doi prunci. Fetelor şi nevestelor le dădeau coroniţe iar feciorilor si gospodarilor cruci. Atârnau coroniţe şi la porţi şi în coarnele vitelor. O bună parte o aruncară pe case....Şi atuncea se infăptui minunea. Cetatea redeveni ceea ce a fost cândva. Plină de zumzet, de râsete şi de voie bună. Iar totul în jur era acum ca o gradina fermecata...

Bunicul tocmai se pregătea de plecare, când se vesti sosirea căpeteniei cetăţii. Şi, în scurt timp aceasta veni. Calare pe un roib focos şi flancat de doi oşteni călare şi ei. În urmă alerga în oarecare devălmăşie fanfara ale cşrei alămuri şi tobe nu mai scoseseră de mult sunete...
Căpetenia se apropie de cei trei şi se adresă bunicului:
Oameni buni, oricine şi de oriunde aţi fi vă multumesc pentru că aţi mântuit cetatea. Eu vă rog să rămâneţi aici. O să vă ofer averi şi dregătorii, iar pe cei doi prunci o să-i înnobilez.
Bunicul ascultă cu toată cuviinţa cele spuse şi ceru voie să spună şi el câteva vorbe.
-Boierule, gospodarilor!
Nu am nevoie de averi şi dregătorii, şi aş rămâne cu drag în preajma voastra. Însă tare mă tem că mai sunt cetăţi bolnave. De aceeaşi boală pe care aţi avut-o şi voi. Nu ştiu prin ce întamplare sau împrejurare neprielnică aţi uitat poveştile. Bunicii nu le-au mai tăinuit la urechea nepoţilor, părinţii la cele ale copiilor. Gospodarii au uitat să vorbească cu dobitoacele când ies la arat sau la cules. Femeile nu mai şuşotesc cu râul când duc hainele la lăut sau pun cânepa la topit. Aţi uitat să vorbiţi cu, dar şi să ascultaţi păsările, gâzele, vieţuitoarele pădurii, vântul, cântecul astrelor.
De asemenea aţi ascuns în cufere ferecate straiele şi obiceiurile moşilor şi strămoşilor. Aţi uitat de Dragobete si de Sânziene, de Mărţişor, şi de Dochia şi de câte altele. Nu mai ştiţi să puneţi nume de flori vitelor şi să împletiţi cordeluţe în coamele cailor. Gospodinele în nopţile lungi de clacă, în loc să povestească se tânguiesc şi jelesc.
Si mai ales, sa aveti mereu in minte vorbele inaintasului nostru de la Hobita. Cand o sa uitam povestile, vom fi morti....de mult!
Zicând acestea, bătrânul şi cei doi nepoţi urcară în căruţă. Porniră domol. În urma lor se auzeau strunele bătrânului viorist al cetăţii.
Pe seara ajunseră la o cumpănă de ape. Departe, în vale, se contura o altă cetate....