Taina nepoatei Zea!

Lipsit total de inspiraţie şi de chef în raport cu subiectele abordate până acum, încerc altceva. Revin la o preocupare niciodată materializată în scris. O poveste (povestire).

Aşezat comod în compartiment, bunicul îşi consultă ceasul Mai avea cam o ora de mers. Puse ziarul din care citise până acum alături pe banchetă. Privi pe fereastră. Trenul tomai trecea pe lângă un lac tivit pe margini cu irişi. Albi, galbeni, indigo, dar mai ales albaştri. Privind la ei, încet-încet îl cuprinseră amintirile. De fapt amintiri împletite cu vise. Nu avea să mai ştie precis. Totul se iscase în urmă cu aproape 20 de ani. Şi toate erau legate de numele nepoatei lui preferate. Zea. De fapt nu acesta era numele ei. Dar, fiindca avea niste ochi ca peruzeaua, bunicul o dezmierda aşa. Apoi, mai scurt i-a spus Zea. Şi aşa i-a rămas numele.
În acea zi de florar, când Zea împlinea trei anişori, priveau amândoi la răzoarele cu flori aranjate cu grija de bunicul. Zea mângâia cu privirea fiecare floricică. Lalelele, trandafirii, mai apoi bujorii care începusera sa-şi deschida cupolele. Turnă apoi cu grija câteva picături de apă la rădăcina acestora. Bunicul o urmărea cu duioşie şi atenţie şi tare se mai bucura. După un timp se aşezară pe băncuţa de sub teiul cu coroana bogată. Zea, cercetând cu atenţie şi oarecare nelinişte în jur, se adresă bunicului:
-Buni, buni, vleau să te log ceva, da te log mult,...şi-şi îndreptă sclipirile de peruzea spre faţa bunicului. Acesta o privi blând şi o îndemnă să-şi spuna dorinţa.
-Ştii bunicule, eu vleau să faci un lăzol abatu, abatu...
-Adică numai cu flori albastre?
-Nu, nu! Eu vleau abatu, abatu, şi ialba abată, şi funze, şi tulpini, şi codiţe, tot, tot abatu...Bunicul o privi cu multă curiozitate şi o invită la o scurtă plimbare. Se îndreptară spre marginea pădurii. Mai întâi întâlniră nişte dumitriţe, care nu se ştie prin ce minune răzbiseră peste iarnă. Mai apoi se opriră la cicoare. După aceea la florile de nu-ma-uita. Acum ajunseră la marginea lacului. Un covor multiculor de irişi bucura deopotrivă văzduhul şi oglinda apei. De dincolo de lac îşi trimitea miresmele liliacul proaspăt înflorit. Şi încerca bunicul, la fiecare oprire, să-i explice fetiţei, pe înţelesul ei, alcătuirea florilor, şi ce menire au, fiecare în parte, rădăcina, tulpina, frunza şi floarea. Ar fi putut bunicul să-i spună şi despre clorofilă, fotosinteză, polenizare, etc., dar ştia că nu-i timpul potrivit. Zea îl asculta cu multă atenţie, dar nu avea puterea să înţeleagă de ce nu poate fi şi iarba albastră, de ce frunzele nu sunt albastre...
-Bine bunicule, spuse Zea, ridicând spre el privirea inocentă. Dal să ştii, când voi cheşte male fac eu lăzol abatu...
Bunicul o strânse uşor de mânuţă.
Zilele treceau. Zea, în drumul ei zilnic înspre şi dinspre grădiniţă se oprea şi vorbea cu florile din răzor. Când ieşea la joacă iscodea peste tot. Vroia să afle neaparat cum poate face un răzor albastru. Le întrebă pe albinele care vizitau zilnic mii de flori. Acestea se arătară tare mirate , dar nu putură să o ajute. Apoi Zea întrebă la rând florile. Mai ales pe cele albastre. Florile, cu părere de rău, se arătau neştiutoare. Ba, Soreanca se şi bosumflă puţin. Cum, ea şi întreg neamul ei să pălească în faţa albastrului. Nici Şoim cel Tânăr nu putu să o sfătuiască. Nici Corb Întelept...Nici harnicele furnicuţe...Nici ariciul Ghem de Ace...Nimeni, nimeni nu o putea îndruma. Nici măcar Roşu-Trandafir, cel hărăzit de zeiţa Cloris să fie floarea-florilor. În una din zile o trimise chiar pe gărgăriţa Negru-Roşu în lumea largă cu această solie şi cerere de ajutor.
Trecuse mai bine de un an. Zea putea acum să zică râu, răţuşcă, rămurică. Şi, într-un amurg, aproape de miezul lui Cireşar, pe când uda florile din răzor, coborî pe mânerul stropitoarei un fluturaş. Cât un bănuţ de argint. Acesta îi spuse:
-Bună seara Zea! Eu sunt Fulg de Nea, primul sfetnic şi solul reginei fluturilor, ROGVAIV. Noi putem sa-ţi îndeplinim dorinţa. Mâine în zori, Şoim cel Tânăr îţi va aduce o scrisoare. Roagă-l pe bunic să ţi-o citească şi să faceţi întocmai cum scrie acolo. Şi, zicând acestea, fluturaşul îşi luă zborul...
În zori, Zea găsi pe răzor scrisoarea. Bunicul o citi pe îndelete:

Draga noastră Zea,
Noi o să te ajutăm să-ţi îndeplineşti visul. Numără de acum înainte trei răsărituri de soare. Imediat după cel de- al treilea răsărit, răzorul va fi albastru. Şi să aveţi grijă. Bunicul să facă un panou mare pe care să scrie: NU VĂ APROPIAŢI! PĂSTRAŢI LINIŞTEA! Altfel taina se destramă. Iar secretul îl vei afla deocamdată doar tu. Răzorul va rămâne aşa, doar numai puţin după ce soarele se va duce la culcare. De aceea tu, dar numai tu, trebuie să rămâi şi să urmăreşti pe cer steluţa ta. Ştii tu pe care. Fiecare dintre noi are un astru. Când va începe să ilumineze intermitent albastru, să întorci privirea spre flori. O să înţelegi misterul. Iar când vom considera noi necesar, o să-i spunem şi bunicului secretul. Apoi urmau semnăturile:
Regina fluturilor, ROGVAIV, şi, Prim-sfetnic, Fulg de Nea.

Bunicul a facut nu unul, ci două panouri pe care le-a instalat la vedere pe marginea răzorului. Zea a aşezat pe masa de sub tei două căniţe. În prima avea până acum trei monede argintii. Adică de trei ori apusese soarele de când o vizitase sfetnicul reginei. În cea de a doua avea doi bănuţi aurii, semn că soarele a răsărit de două ori. Urma un nou răsărit după care urma să se producă miracolul. Cu aceste gânduri Zea adormi...
A doua zi, devreme în zori, fetiţa şi bunicul, ambii la fel de nerăbdători, aşteptau ca de după turla bisericii să apară primii soli ai soarelui. Şi când cele dintâi raze incendiară turla ieşiră amândoi afară. Se opriră cu oarece sfială lângă panoul zugrăvit cu grijă de bunicul şi-şi opriră privirea pe răzor. Şi tare s-au mai minunat şi bucurat de ceea ce au văzut. Stratul era în întregime albastru. Dar nu un albastru uniform, obositor, ci erau zeci, poate sute de nuanţe. Bleu-ciel, albastru de Voroneţ, albastru de peruzea, alabastru-indigo, albastru-mov, şi câte şi mai câte...Şi tocmai acum explodă şi teiul. Florile lui aurii, ca nişte lumânărele agăţate în bradul de crăciun, răspândeau miresme îmbătătoare. Bunicul ridică privirea spre tei şi zări între ramurile lui funigei de care atârnau mărgeluţe albastre. Apoi, nu ştiu ce legătură tainică făcu, fiindcă toată ziua îl urmări imaginea unui lac, şi a unei flori albastre. (Pe seară, consultându-şi agenda, desluşi sensul acelor imagini). Cireşele şi vişinele îşi muiară şi ele pensula în boia şi îşi înroşeau obrajii. Răzorul unduia uşor în adierea vântului. De pe coasta dinspre apus, vântul purta spre ei arome de iarbă proaspăt cosită. Zburătoarele, vrăjite şi ele de imaginea de basm, se adunara ca un şir de mărgele multicolore pe firele de telegraf. Şoim cel Tânar şi Corb Înţelept cercetau de pe streaşină. Zăganul cerceta din tării. Dincolo de gard începuseră să se oprească trecătorii. Priveau în tăcere şi cu uimire la minunea din faţa lor. Apărură în curând şi aparatele de fotografiat. Bunicul se înarmă şi el cu camera video şi luă zeci şi zeci de imagini, din toate poziţiile. Ba chiar se urcă şi pe casă şi imortaliză şi de acolo evenimentul. Zea zburda pe gazon, revărsânduşi imensa bucurie şi fericire. Pe la prânz aparu şi o echipa de la televiziunea locală pentu a realiza un reportaj. Zea le-a povestit de-a fir a păr cum s-au petrecut lucrurile. Şi uite-asa, într-o agitaţie permanentă, dar în linişte deplină, ziua trecu pe nesimţite. Pe Zea o încercau acum alte emoţii. Se bucura ştiind că va afla taina răzorului, dar era şi puţin tristă. Tristă pentru că minunea se va topi. Răzorul va fi la fel ca înainte. Şi mai privea din când în când spre albastrul cerului cu oarecare îngrijorare. Oare deseara norii nu-i vor ascunde astrul şi taina va rămâne taină? Dar nu se întâmplă nimic neaşteptat. Se lăsa întunericul. Bunicul, ştiind că nu poate rămâne pentru a nu se destrăma vraja, intră în casa. Era o seară caldă de vară. Fetiţa urmărea acum stelele pe cer. Îşi zări în curând şi steluţa ei. Una mică, mică, dar strălucitoare. Bunicul i-a spus că e cea mai mică stea din constelaţia VISELOR. Mai mult, i-a arătat şi pe un atlas frumos colorat, mai multe alte alcătuiri de stele, şi apoi au încercat să le identifice pe cer. Acum astrele îşi urmau căile numai de ele ştiute. Zea recunoscu mai întâi Ursa Mare. Apoi, după cum o învăţa-se bunicul, măsură patru palme spre stânga. La anul avea să măsoare doar patru palme şi trei degeţele. Apoi, tot mai puţin. Îşi recunoscu steaua care începu să pâlpâie. Tot mai des şi mai albastru. Zea, nerăbdătoare, întoarse privirea spre răzor. Şi spectacolul început la răsărit se pregătea de final. Covorul de flori prinse viaţă şi se desfăcu în fragmente. Ici unul, colo două, începură să se înalţe. Încet încet se destrămă întreg covorul. Apoi, din sutele de fragmente, se desprinseră perechi. Şi Zea a înteles întreg misterul. Era o mulţime de fluturi albaştri care ţesuseră cu migală şi măiestrie acea pânză albastră. Cu aripile strâse, desfăcute pe jumătate sau complet, infăşuraseră cu grijă şi pricepere totul, astfel născându-se acea minunăţie. Şi mai ales a priceput că, florile sunt minunate aşa cum au fost făurite de mama natură. Acum, obositi, fluturii se pregăteau să plece spre ţinuturile lor. Erau de mărimi şi nuanţe diferite. Mici ca unghia, dar şi mari cât palma. În înlănţuirea albastră a fluturilor, Zea a tradus, ce-i drept ceva mai târziu, speranţe, visuri, împliniri, realizări. Când păreau să-şi ia definitiv zborul, roiurile de fluturi se întoarseră. Acum pe margini erau străjuiţi de o mulţime de licurici cu lanternele aprinse care porniseră să-i însoţească luminându-le calea. Conduşi de Fulg de Nea se prinsera într-un nou dans. Zea nu ştia ce dans e. Şi nici pe ce muzică îşi potrivesc fluturaşii paşii. Melodia pe care dansau părea a fi deopotriva vals, simfonie, rapsodie şi baladă. Sau poate toate la un loc. Reţinu doar ritmul, un, doi, trei,... un doi trei...La auzul melodiei greierii săriră din iarbă, îşi acordară strunele şi porniră să ţină hangul...La ultimul acord, sfetnicul reginei ROGVAIV, poposi pe umărul lui Zea şi ii spuse:
-La revedere draga mea! Salută-l pe bunic din partea noastra!
Apoi dispărură în noaptea albastră cu toţii. Zea, prinzându-şi lateral tivurile rochiţei de sineală, mai privi o dată la astrul ei şi porni spre dormitor. Un, doi, trei,.. un, doi, trei...
Aici, dulcea reverie a bunicului fu curmată de o voce caldă rostită-n difuzor:
-Trenul rapid XXXX... ajunge peste 10 minute în staţia Cluuuj! Vă dorim şedere plăăcuută!
Bunicul îşi mai permise câteva minute de amintiri. Revăzu cu ochii minţii ce a urmat după episodul răzorului. Evenimentele s-au derulat normal. Fără povârnişiri. Zea creştea şi se dezvolta firesc. Era inteligentă, plină de candoare, altruistă. Îi fermeca pe cei cu care intra în contact. Iubea natura, şi nu şi-a abandonat pasiunea pentru flori. Când avea o clipă de răgaz se apleca peste răzorul cu flori. Iar peste iarna se muta în mica şi cocheta seră amenajată împreună cu bunicul. Odată bunicul i-a adus de la Viena trei trandafiri albaştri....Alteori, în serile calde de vară întârziau îndelung la taifas. Discutau câte şi mai câte. Chiar filozofau... Apoi a venit timpul să meargă la facultate. Şi, neinfluenţată de nimeni, dar spre bucuria bunicului, a ales horticultura. Acuma, bunicul tare bucuros şi mândru, urma să o viziteze. Mâine, scumpa ei nepoată va susţine lucrarea de licenţă. Şi mai mândru era bunicul fiindcă primise o invitie specială. Cu chenar auriu. Semnată chiar de rectorul universităţii şi de decanul facultăţii. Şi-o imagină pe nepoată, îmbrăcată în ţinuta specifică de gală intonând Gaudeamus...
La fel de ocoş era bunicul fiindcă din toamnă Zea avea să lucreze într-un important laborator din oraşul universitar. Şi. în plus, pentru că Zea, urma o altă facultate. Era deja în anul doi la Sociologie. O singură mâhnire avea bunicul. Tare îşi mai dorea să aştearnă pe hârtie povestea răzorului. Dar, fără a cunoaşte misterul nu se încumeta. Iar să o descoase pe Zea, nici nu putea fi vorba. Şi cât se străduise să afle taina. A cercetat pozele şi imaginile de atunci în toate chipurile. Le-a mărit, le-a schimbat tonurile şi culorile, a făcut decupaje. A fost să se documenteze la studioul cinematografic şi la grădina botanică, lea analizat stereoscopic, dar nimic... Desigur că opinii erau multe...Că ar fi irişi pitici, că ar fi nişte flori necunoscute apărute printr-o minune nerepetabilă, că este iluzie optică sau trucaj...Taina rămânea zăvorâtă...Sau nu venise încă timpul ca să o afle şi bunicul.
Cu aceste gânduri se pregăti de coborâre. Se mai privi o dată în oglindă. Şi să vezi minune. Pe nodul de cravată, mereu impecabil apăruse un triunghi argintiu. Când a vrut sa-l îndepărteze, bunicul, auzi o voce:
-Sunt eu, Fulg de Nea bunicule! A sosit timpul să afli taina...Te rog lasă-mă încă puţin acolo. Şi Fulg de Nea îi istorisi bunicului toată povestea. Mai bine zis îi desluşi taina răzorului.
Faţa bunicului se lumină complet. Ieşi pe culoar. Trenul începu să-şi reducă viteza. Acum prin faţa lui treceau feţele celor ce-i aşteptau pe cei dragi. Ca printr-o minune, trenul opri în dreptul a doi ochi de peruzea. Bunicul coborî şi o îmbrăţişă pe nepreţuita nepoată. Fulg de Nea se desprinse de pe cravata bunicului şi descrise deasupra lor un opt imens, Sau, poate un infinit...Apoi se pierdu în zare.

Într-o dimineaţă, pe când Zea se pregătea de plecare, bunicul o rugă să-l asculte câteva minute. Şi bunicul îi povesti despre întâlnirea cu Fulg de Nea. Faţa nepoatei fu inundată de bucurie. Alergă în camera ei şi se întorse cu un plic. Era scrisoarea primită de mult de la ROGVAIV. Bunicul scotoci puţin prin sertar şi scoase la iveala anticul lui stilou. Desfăcu o călimară cu cerneală abată, abată, şi aşternu pe hârtie aceste rânduri....